Category: stuffington post


Serii de profesori (unu)

Nu stiu cum s-a intamplat, dar de-a lungul anilor am avut o serie suficienta de profesoare de limba romana. Cine stie, poate e o situatie normala si multi dintre voi ati avut tot asa. De-a lungul anilor de gimnaziu si liceu eu am avut 4 profesoare si un lung sir de studente in practica (de care nu-mai amintesc nimic pentru ca toate erau cam la fel, in afara de una care mi-a pus 9 la un eseu de nota 10).

Liliana Balan mi-a fost profa in clasele a V-a si-a VI-a. Era o tipa de vreo 30 de ani, foarte inalta si zvelta, vopsita puternic roscat (dealtfel se imbraca numai in diversele variatii ale culorii rosu), cu o dantura ingrozitoare si cu un suflet foarte sensibil si viu. Era foarte corecta, rareori dura cu noi si avea un fel placut de a preda, plimbandu-te prin materie din ce in ce mai adanc, ca intr-o poveste. Isi doza cum trebuie lectia si-si cantarea atent cuvintele, astfel incat o ascultam cu placere si mi se parea firesc si usor de retinut tot ce ne zicea. Aprecia mult exprimarea libera, desi trebuia mereu sa ne indrume ca sa folosim termenii corecti pe care si-ar fi dorit sa ii auda de la noi. Nu eram o clasa slaba dar nici cea mai reusita, asa ca imi imaginez ca nu ii era nici greu nici usor sa lucreze cu noi, nici urat dar nici placut. O clasa obisnuita de copii, care ii oferea o provocare obisnuita.

Intr-a VII-a m-am trasferat la alta clasa, unde am dat peste d-na Rudica, o femeie neclintita in a ne invata cea mai corecta si structurata gramatica posibila. Nu preda, ci mai degraba domina sala cu felul ei apasat de a dicta pagini si pagini de eseuri formulate impecabil, dar care nu imi spuneau absolut nimic. Eu nu cred ca femeia ar fi fost lipsita de sensibilitate, dar era intr-atat de rigida in formulari incat nu primeai vreodata ocazia de a emite o idee de-a ta, sau barem sa folosesti propriile cuvinte. Daca ridicai mana sa zici ceva, trebuia sa apelezi clar la termenii si formularile oficiale, academice si aprobate de Minister, altfel mai bine taceai pentru ca te ironiza si regretai oricum. Era destul de intimidanta, mai ales la gramatica care era marea ei iubire si unde gasea mereu cate un text deosebit de complicat pe care sa il analizam. Nu consider ca era nedreapta, din contra punea note absolut concordant cu performanta pe care o aveai, fiecarui tip de greseala sau raspuns corect corespunzandu-i cate un punctaj foarte clar, asadar evaluarea noastra devenea o simpla chestiune de adunari si scaderi de sutimi de nota. Imi displacea  enorm asta, rigiditatea calculata matematic care o impingea sa ne dea note dupa grila, sa ne dicteze ore in sir cate o porcarie de comentariu plin de cuvinte savante si goale, sa discute despre actiunea literara cu zero pasiune si mereu in termeni tehnici ca despre instalatia de tevi de sub chiuveta din baie. Totul intra intr-un tipar foarte clar si n-aveam noi, niste copii, ce interveni in el. Mi-amintesc ca visam uneori cu ochii deschisi cum ripostez in fata ei cu frustrare si necaz, ca ii zic chestii dure pe care eu le credeam adevarate, ca eu nu pot gandi asa si ca refuz sa ma exprim in termenii ei si ca ma nenoroceste cu dictarile ei si ca stiti ceva nici gramatica nu-mi place cat sa mi-o pun perfuzie! Realitatea a ramas ca n-am avut vreodata curajul sa ma cert cine stie cu ea, pentru ca ma intimida si domina intr-un fel pe care nu am ajuns inca sa il inteleg. Cert e ca nici nu-mi aduc aminte mare lucru din ce mi-a predat (nici macar gramatica aia calumea pe care o faceam) si ca mi-am pierdut treptat si dorinta de a o pune la punct, in primul rand pentru am inteles ca ea credea sincer ca ne face un bine punandu-ne in brate formularile standard care ar fi dat bine in fata comisiilor de evaluare de la Capacitate. Pentru ca da, se pare ca pentru ea Capacitatea si BAC-ul reprezentau Marile Apogee si faptul ca exista o viata dupa ele era oarecum o intamplare. Sau poate femeia nu vroia sa vina la ea nici un parinte isteric sa ii zica ca nu si-a facut datoria fata de noi si ca am picat examenele din cauza ca nu ne-a predat ce trebuie, admit si asta ca fiind posibil, poate chiar probabil.

Cu Elena Rugina am facut ore cateva saptamani in gimnaziu, cat d-na Rudica a fost in concediu de sanatate. Femeia asta era realmente o figura. Era foarte de moda veche, insista sa ne ridicam in picioare atunci cand intra si iesea din clasa, ceea ce e frumos, e un semn dragut de respect pentru un profesor, numai ca trebuie sa insemne ceva, nu doar formal o dezindorire si indoire de picioare si-o indreptare de coloana vertebrala. Dar ea era multumita daca noi o faceam asa ca noi o faceam, eram prea mici ca sa ripostam si oricum ma gandesc ca in final ce rost ar fi avut sa ripostam, impotriva unor chestii e aiurea sa te impotrivesti chiar daca stii ca ai dreptate. In final, era o tanti si era dragut din partea noastra sa ii facem pe plac. Lasand asadar asta la o parte, d-na Rugina era foarte sentimentala. Dupa nesfarsitele ore petrecute cu gramatica si analizele d-nei Rudica, dintr-o data a aparut cineva care iubea poezia mai presus de orice, ne cita din Minulescu, se emotiona cand vedea o floare si tot asa. E drept ca mi se pareau foarte inzorzonate si mult prea romantate expunerile ei despre literatura, insa au fost chiar si asa o surpriza placuta si o gura de aer proaspat fata de ce faceam noi in mod normal la orele de romana. Recunosc asadar ca n-as fi rezistat mai mult de doua saptamani cu aceasta doamna careia ii placeau toate lucrurile dragute, pufoase, dragalase si cumsecade, insa am inteles ca era de moda veche asa ca am primit-o asa cum era.

Au urmat patru ani de liceu petrecuti cu Mona Cotofan, o femeie cu care am avut o relatie desebit de intensa, bazata concomitent pe antipatie reciproca, respect nemarturisit (din partea mea, din a ei nu stiu) si conflicte aproape zilnice. Saraca femeie cred ca si-ar fi dorit sa n-am limba in gura ca sa tac la ore si sa-si poata preda lectia, iar eu imi doream sa o strangulez de ciuda ca o tipa asa inteligenta si citita ca ea nu pica de rusine sa ne predea toate enormitatile in care nu crede, doar pentru ca asta e materia. Simteam mereu din partea ei ca e duplicitara, ca una gandeste si alta ne zice noua si ca mentine mereu discutiile la un nivel voit superficial pentru ca “nu va foloseste la BAC sa aprofundam”. Era totusi o tipa fina in felul ei si nu vroia sa auda de la noi chiar cuvinte copiate magareste din manuale, asa ca unii dintre colegii mei trebuiau sa mai reformuleze pe ici pe-colo cateva fraze cand isi faceau temele. Pornind de la idea ca gasirea unui sinonim necesita cunoasterea sensului termenilor implicati, reformularea (aka, in capul meu, copierea dar sub alti termeni) era permisa, si arata in final si ca te-ai straduit. Eu personal insa aveam mereu draci in fund si ma plictiseam sa traiesc la granitele unei potentiale discutii misto, mereu tinuta in frau de Fantoma Sfantului BAC, mi-as fi dorit sa ne ghideze ceva mai liber si mai avantat inspre descoperirea propriilor opinii. Acuma, e drept, la clasa de filologie E s-a vorbit mereu in termeni destul de liberi iar mie mi-a prins tare bine asta pentru ca puteam in sfarsit sa ma exprim cum simt. Deci anumite libertati erau premise si vedeam asta, dar tot in lant ma simteam si tanjeam dupa ziua de vineri cand ne tinea orele de literatura universala comparata. Nefiind in materia pentru BAC, acolo isi permitea sa ne lase sa mai zburdam cu cuvintele. Eu eram in extaz vinerea, ea saraca era exasperate ca ii divaghez mereu lectia. Dar la orele ei am prins totusi curaj si am inceput sa o infrunt, nu-mi aduc aminte daca in cuvinte concrete de nemultumire, sincer ma indoiesc ca as fi fost atata de articulata pe vremea aia, insa oricum, ripostam nitel si ea clar ma simtea ca-s iapa naravasa. E greu sa te contrazici cu un profesor, omul e adult, are facultate in spate, copii acasa, experienta de viata, a facut sex deja (da, un mare avantaj psihologic fata de o pustoaica de liceu ca mine) si la toate astea se adauga respectul pe care trebuie sa i-l arati ca elev si care realmente uneori te leaga de maini si de picioare (sau in cazul asta iti cenzureaza limba). Cred ca daca m-as auzi in clipa de fata pe mine in liceu, inregistrata cumva, contrazicand-o pe Mona cu ceea ce eu consideram la vremea respectiva ca fiind “argumente” mi s-ar parea ca sunt ridicola. Dar asta nu e o problema, a fi ridicol e in AND-ul adolescentilor de pretutindeni (na ca mi-am permis si o generalizare pripita, sa ma ierte domnul Murariu!). Oricum, revenind la Mona, ne-am cam razboit noi 4 ani de liceu, nu extrem de agresiv insa clar ne stiam una pe alta ca suntem in tabere diferite. Am luat o singura data 10 la eseu la Mona si tin sa zic ca mi-a picat fata de uimire, pentru ca de obicei ma tinea in 8 si 9. Nu m-a trimis niciodata la olimpiada la romana din cauza ca stia ca sunt o rebela si o sa ma apuce ideile crete sa scriu cine stie ce enormitati originale pe-acolo, asa ca n-a riscat cu mine. Acum cand mai trec pe la liceu s-o iau pe mama de la ore si ma vad cu Mona pe hol, ne dam binete amandoua ca vechi adversari ce suntem.

A da, am uitat sa mentionez ca sunt racoviteanca si ca am studiat la Iasi.

Vreau de asemenea sa zic ca exista posibilitatea ca cele scrise mai sus sa nu reprezinte obligatoriu parerile mele ca si adolescenta. Mai degraba sunt parerile mele de acum, amestecate cu ce-mi mai aduc aminte din anii aia, pentru ca la vremea respectiva gandeam mult mai toporistic si sincer cred ca daca as fi scris post-ul asta atunci ar fi fost in fapt si in drept o mare si lunga boscorodeala.

Nota: recitind intregul text, transpare foarte clar ca textul nu e despre profesori de liceu cat mai degraba despre batalia mea cu mine si cu altii de a-mi gasi propriul glas. Textul are minim doua planuri de interpretare, eeeeencredibil!

Alo, alo, buna seara, casa Paduraru? Sunteti mama lui Adrian? Nu, nu, va rog,  ramaneti in telefon un pic! Vreau sa va zic ceva. Am vorbit cu Adrian acum o luna si mi-a promis o pereche de bocanci mai vechi de-ai lui. Da, da, cred ca aia, stie el. Ei si tot trag de el sa mi-i dea si poate ma ajutati dumneavoastra, ca daca raman dupa Adrian nu stiu cand ii iau. Lasati lasati sunt buni si fara sireturi! Da da da… Multumesc tare frumos sarumana. Fara sireturi sunt bine, nu va ingrijorati. Ma bazez… ma bazez pe dumneavoastra. Ma bazez pe dumneavoastra sa stiti! Bine bine multumesc frumos seara frumoasa sarumanaaa.

Hahahaaaaaa ce i-am facut-o lui Adrian!

muzica

Pentru o perioada, am decis sa ma concentrez pe muzica compusa de femei. Stiu o gramada de trupe de baieti, da’ fete n-am ascultat niciodata sistematic. Ia sa vedem noi ce au in cap si ce teme le plac urmatoarelor candidate (ce e in bold e downloadat deja):

– Janis Joplin
– Macy Gray
– PJ Harvey
– Madonna
– Beyonce
– All Saints
– Erykah Badou
– Diana Krall
– Kate Nash
– Joni Mitchell
– Tina Turner
– Patti Smith
– Tori Amos
– Lily Allen
– TLC
– Sugababes
– Nelly Furtado
– Kate Bush
– Neneh Cherry
– Joanna Newson
– The Shaggs
– L7
– The  5, 6, 7, 8s
– Girlschool
– Andrew Sisters
– Roisin Murphy
– Skin
– Skye Edwards
– Alanis Morissette
– CocoRosie
– Fiona Apple
– Sheryl Crow
– Kylie Minogue
– Dido
– Amanda de la Dresden Dolls
– Carla Bruni
– Charlotte Gainsbourg
– Fever Ray
– …

Nu pot sa mint, in paralel ascult si trupe de baieti.

Adriana Czernin

Bulgaroiaca, dar locuieste in Viena. Am dat peste ea la Palatul Belvedere, in cadrul unei expozitii pe tema “The Power of Ornament”. Nu stiu cat e ornament si cat e design si cat e pur si simplu frumos, insa pe mine m-a convins fatuca. Love the pink!

2685_1

Aceasta este noua mea brosa, fresh din cuptoarele incinse ale ChG-ului. Imi place de mor, mai ales ca am fost pasionata de basme de cand ma stiu. In liceu mi-am dorit f mult sa studiez aprofundat estetica si structura lor, insa drumurile avide de bani si faima mondiala m-au dus in alta directie… Nonetheless, au ramas o pasiune stabila a mea, pe care o alimentez din cand in cand cu carti din anticariate sau cu… brose de pe ChG. Va invit sa aruncati un ochi, de mult n-am mai avut un furnizor atat de misto! Check out her website, are cele mai duioase semne de carte posibile (da, sunt fana si semne de carte, sunt chiar colectionara actually).

Si uite-asa, incalecam pe-o sa…

Home, dulce casa

Tocmai am terminat de vizionat Home, ultimul documentar al lui Yann Arthus-Bertrand. Cap-coada, mintea mi-a vuit de idei.

Stiam de el de ceva vreme. Stiu ca a fost si la TIFF, stiu ca e disponibil mokka pe YouTube o perioada (aveti linkul mai sus) pentru promovare, stiu ca e narat de Glenn Close, stiu cine e Y. A-B. si stiu ce tipuri de proiecte a mai avut. Am vazut ca nici [i d i o t] nu a ramas indiferent subiectului, cum nu i-au ramas nici altii. Altii care in mod normal nu isi exprima opiniile despre atare subiecte. Cum as fi si eu. Si culmea, eu am in grija un proiect eco. Si cu toate acestea, manifest o grija extrema in a evita acest subiect, decat cand este eminamente necesar.

Filmul asta insa m-a facut sa vreau sa spun chestii. Ce impresie mi-a lasat? Va povestesc, si va voi zice ideile mele intr-o ordine aleatorie, ce de obicei si de-a dreaqu’:

– cap-coada am avut impresia ca ma uit la un remake dupa Koyaanisqatsi. Ambele au o imagine de-ti pica plombele. Ambele merg foarte mult pe partea emotionala, pana in punctul in care simti ca biata ta inima nu mai suporta atata nedreptate si iresponsabilitate. Cu toate acestea, am simtit la un moment dat ca m-as fi putut lipsi de comentariile lui Glenn Close. Aici, Koyaanisquatsi castiga detasat, pentru ca a reusit sa ma emotioneze fara sa ma plictiseasca si fara sa aiba absolut nimic in plus. Which brings me to another point.

-textul narativ: plictisitor, lung, evaziv, mergea si fara. Nu stiu daca e firea mea de vina, sau faptul ca acum un milion de ani cand am facut dezbateri m-am obisnuit sa pun intrebari lamuritoare la orice, sa cer surse si sa verific orice statistica care mi se ofera, insa pur si simplu am avut impresia ca filmul te ingroapa sub un puhoi de date cu scop de Bau-Bau. In consecinta, la doar 30 min dupa incepere m-am simtit ingrozitor de obosita, plictisita, deja ridicasem simtitor spranceana a “du-te ma de-aici!”. Am simtit ca sunt informatii in gol, disparate. S-a vorbit pe rand despre faptul ca apa si granele devine carne (era un indemn subtil la vegetarianism? de verificat), despre distribuirea inegala a bogatiei pe pamant, despre nivelul in crestere de exporturi, despre Dubai, despre deforestari. Adica despre orice subiect posibil. Omul chiar a incercat sa le sparga toate bubele planetei. Pe masura ce inaintam in film, simteam ca nu mai am aer, ca ne apropiem de un colaps, ca maine e Apocalipsa, ca nu mai este nimic de facut. Mi-am amintit apoi de An Inconvenient Truth, unde si el ma speriase ce-i drept cu date, cifre si imagini puternice. Spre deosebire de Home insa, Al Gore ofera sustinere stiintifica puternica pentru orice cifra si statisticuta amarata aparuta in film. In plus, and most importantly, in ciuda faptului ca te zguduie cu niste imagini socante si previziuni funeste, in nici un punct nu nu simti ca gata, stop joc!, hai sa ne aruncam in prapastie ca nu mai e nimic de facut (cum am simtit aici). Ba din contra, ti se explica ca situatia nu e roza, ca urmeaza momente grele, insa: exista solutii, tehnologia necesara pentru a imbunatati situatia este la indemana noastra, nu este prea tarziu. Totul este o chestiune de vointa, si mi-a placut mult modul in care este subliniat acest punct. In Home insa, se straduiesc cu totii atat de mult sa te sensibilizeze (pana in punctul in care simti ca nu mai poti), incat devine repede mult prea mult, si mult prea… degeaba. Filmul te indeamna sa il vizionezi, dupa care te poti duce linistit in camera ta, unde poti arunca in voie televizorul pe geam, foenul in cada, scuipi prajitorul de paine, trantesti un tarnacop in parbrizul masinii, vorba lui frate-meu, dai statia de muzica la maximum cu Rolling Stones (ca sa moara de ciuda d-na Zamfirescu, vecina), dupa nu-ti mai ramane nimic de facut decat sa te spanzuri.

– citisem postul lui frate-meu, de care am mentionat si mai sus. Zicea el bine cateva chestii pe acolo, si sublinia un important point, si anume ca salvarea planetei e un soi de idee stupida in sine, atata timp cat ea oricum o va duce foarte bine-merci si dupa noi, ca si inainte de noi.

“pe harta cosmosului noi suntem niste furnici ce isi construiesc un musuroi pe un teren care urmeaza a fi asfaltat pentru parcarea unui supermarket”

Genial! Asa este! Si cu toate acestea, a porni de la aceasta idee, in care te stergi la fund de propriile responsabilitati, a zice ca n-avem de ce ne stradui pentru ca oricum n-avem ce salva, este ca si cum ai grai Intelepciune stand cu picioarele intr-o lada cu cacat, scuzati-mi franchetea. E genul de atitudine care, oricat de bine ar esentializa si lumina subiectul propriului nostru orgoliu de specie a carui parinti au plecat de acasa si au uitat sa angajeze bona, tot nu o sa ajute pe nimeni niciodata. In final, n-as recomanda Home prea multor oameni, pentru ca simt ca face mai mult rau decat bine (adresandu-se celor deja convinsi de subiect, ma tem ca ii va indeparta pe cei care sunt acuma ne-convinsi, sau macar “intre”). Insa ma bucur ca a aparut, si ma bucur ca m-a facut sa vorbesc pret de ditamai blogul. Am vazut filme care mi-au placut infinit mai mult si nu m-au determinat sa ies din carapacea mea si sa le dedic un post. Cum asta insa a facut-o, nu pot decat sa zic “multumesc” si sa apreciez impactul – Home m-a facut sa ma gandesc la una-doua chestii.

Tea a zis ca sunt dura, insa sincera. Which is precisely my intention. Cred ca chestiile astea trebuiau zise.

PS Stefan, sper ca te-ai prins ca mi-a placut postul tau : ) Insa cred ca m-a enervat George Carlin-ul pitit in el : ) )

Marthyook

Royksopp – Happy Up Here, The Girl And The Robot

Mgmt – The Youth, Electric Feel

Avalanches – tot albumu’, ce mai tranca-fleanca!

Red Hop Chilli Peppers – Breaking The Girl, Apache Rose Peacock

Beatles – The Word

Smithereens – Behind A Wall Of Sleep

311 – Amber

ELO – The News

Eric Burdon & War – Paint It Black (Medley) – de parca mi-a parasit vreodata playlistul

Feist & Ben Gibbard – Train Song

Bob Dylan – House Of The Rising Sun

JJ Cale – Changes

Natasha Bedingfield – These Words

Franz Ferdinand – Take Me Out, No You Girls

Paul McCartney & Wings – Darkroom, Nighteen Hundred Eighty Five, Check My Machine

Rage Against The Machine – Pistol Grip Pump

Harry Nilsson – Coconut

Richard Cheese – Rock The Casbah

Can – I’m So Green

Cat Stevens – Sitting

Alan Price – Poor People, Sell Sell

Yardbirds – Farewell (To Future Days)

Paul McCartney – Cage

Spin – Sea And Seasons

si mai sunt, da’ ma lasa memoria

… send me to Brasov, Cluj, Sighisoara si Timisoara, caci acolo mai avem de mers. In Bucuresti si Focsani am fost deja, va invit sa join me in restul calatoriei. Pentru curiosi, mai multe informatii suculente pe guerillaverde.ro

harta_verde_mare

In aceeasi ordine de idei, poze pe profilul meu Facebook, in curand si pe site. Ce energie minunata au copiii astia! I love this part of the bread-earning!

dsc05214

Hai sa ne jucam de-a joaca!

Am primit leapsa de la [i d i o t] si cum nu vreau sa atrag dupa mine ghinion pe 7.7 ani, iacata ma supun. Rezultatul… il judecati voi. Eu l-as descrie fie finkploydian, fie porcariososinistru, fie genialoetern, voi decideti.

lloyd-kropp-too-much-of-the-time2-copy

Asadar, pe cai! Concurentii sunt urmatorii: Teica, Alistarless, Petit Souris, Nini Nina si Liviu. Ah, da, regulamentul:

– Go to Wikipedia. Hit “random”. The first random Wikipedia article you get is the name of your band

– Go to Random quotations. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.

– Go to Flickr and click on “explore the last seven days”. The third picture, no matter what it is, will be your album cover. Use Photoshop or similar to put it all together.

Bafta!

“Sitting” a lui Cat Stevens ma face sa ma simt ca si cum piesa face dragoste cu mine in timp ce canta.

Mi se pare ca sugereaza imaginea unui om foarte constient de lumea inconjuratoare dar si de cea din interiorul sau si ca nu se simte deznadajduit, ci din contra a tras cateva concluzii destepte din toata ciorba asta pe care o numim viata.

E glasul tipului perfect.