Archive for December, 2008


Greeeeu, foarte greu cu copiii mici. Ieri seara, in centru civic, avea loc in spatele meu urmatorul dialog:

– Ionut, nu ai voie sa lovesti fetita. Niciodata sa nu mai lovesti fetite asa!

– Da’ de ceeeeeeeee, ca si ea m-a lovit pe mineeeee!!!

– Da, insa fetitele au voie sa dea in baietei. Baieteii trebuie sa aiba gria de fetite si sa nu le loveasca niciodata.

– Da’ nu-i coreeeeeeeect!

Mai mergem putin in liniste.

– Viata este imposibilaaa!

Imi venea sa ma inotorc si sa-l iau pe Ionut in brate, sa-l ajut sa-si duca noul descoperit adevar. Muuuua!

Advertisements

c e a t a

Mai… mie chiar imi place ceata. Are in ea ceva foarte reconfortant, e ca o imensa cutie de cadouri special conceputa pt tine. Din ceata poate iesi orice: un baiat frumos, o clatita gigant care se impiedica intr-o baltoaca de dulceata de caise, un caine vagabond cu spume la gura, Mitropolia si patiseria Pelerinul (cu usa blocata de varzari), un inorog cu colaci in corn, ambele discuri ale lui White Album facind concurs de viteza, o masina aplatizata de un copac si o fata razind alaturi, doua macarale discutind despre vreme in statia de autobuz, lucrarea de licenta a lui frac-miu, chica lui Zappa, un tata disparut sau cercelul ratacitor al Anei. Intunericul nu iti poate oferi asta. Intunericul se ofera numai pe el insusi, eventual te mai si panicheaza. Insa ceata iti ofera numai cadouri, e ca supra-eul mintii tale. Care sunt sansele ca ceata sa-l teleporteze pe Eric incoace?

internet killed the video star
video killed the radio star
radio killed the magnetofon star
magnetofon killed the gramofon star
gramofon killed the live performance star
live performance killed the bone xylophone star

Pana acum au existat 3 Erici importanti in viata mea:
1. Eric din Mica Sirena, de care am fost indragostita muuuuulta vreme, pana sa realizez ca mult mai fain e Aladdin
2. Eric Idle din Monty Python. E pe locul 2 ca preferinta din grup (Michael Palin e pe locul 1) insa marcheaza o etapa importanta din viata mea (macar am depasit faza Disney)
3. Eric Burdon din the Animals, cel mai frumos barbat care a trait vreodata. Cu numele lui asociez o gramada de regrete (ca nu a ramas pururi frumos, ca e gras, ca traieste pe alt continent), dar si o caruta de laude (e talentat si razna). Iata-ne aici impreuna la o petrecere. Muuuuua!

Ewic

time was

Cea mai utila concluzie a mea de pana acuma, in privinta multor chestii este ca timpul imi este cel mai bun prieten. Nu mi-este teama de trecerea lui, pentru ca mereu am avut numai beneficii din indepartarea tempoarala de anumite evenimente. Si acum, in timp ce scriu, nu fac decat sa astept sa treaca o saptamana, zece zile, doua saptamani, o luna, cat o fi nevoie ca sa ma linistesc din nou. Chiar nu stiu ce a avut primavara asta in ea! Am primit o veste grea si un pup pe frunte in acelasi timp. Si cum sa intelegi ceva din asa o situatie si sa mai ramai si normal in acelasi timp?… N-ai cum.
Dintr-o melodie in alta, ma racoresc usor-usor. Ploaia asta minunata e exact ce-mi trebuie ca sa devin mai inteleapta.
Ziceam de timp. Pe langa faptul ca e cea mai buna metoda de a ajunge la pace cu demonii mei, e si cea mai grea proba pentru principiile mele. Am depasit faza “niciodata n-o sa…” pentru ca am descoperit ca “ba da, o sa…”. Imediat aluneci la caldurica, fix unde nu trebe. Si ma intreb zilele astea “cum e posibil sa fiu mincinoasa, ticaloasa la inima si un suflet sensibil in acelasi timp?”. Insa evident ca o sa imi treaca, pentru ca ma iubesc prea mult pe mine insami ca sa gandesc negativ prea multa vreme la propria-mi adresa. Timpul din nou.
Imi vin in fire. Ce siurprais fain o sa ii fac Lucai deseara cand vine de la mare! Am cumparat bunatati, o sa periez pe Sophie ca sa fie frumusica, ne facem dragute si o asteptam. Timpul trece, timpul trece.

nu lumea, ci capitala. un oras gol, populat de oameni. ai plecat tocmai cand incepeam sa ne intelegem din ce in ce mai bine. din fericire, daca mi-e dor de tine, trebuie doar sa ma uit in oglinda si sa vorbesc

Seara super-placuta in Blackout. Radem, glumim, bem. Vine Edy, facem bancuri, iar eu o dau bine de tot. Foarte incantat, imi zice “Martha, nu stiu cum sa te descriu, esti ca o combinatie intre Stefan si Tudor insa… parca mai e ceva….” “Da, zic eu, am sani!

Miecuri. Marea zi. Totul este foarte simplu. Biletele cumparate de inca cu 2 saptamani inainte. Traseele pana la gara si apoi pana la aeroport perfect stabilite. Ba chiar imi ramane nitel timp sa ma plictisesc in aeroport. Dar nu. Nimic nu e simplu cum pare. Ora 4 fara 20. Impreuna cu Tea, Stefania si Leon ma urc in autobuz. Eram terci pe plan emotional… Radem noi, glumim, oarecum cu jumatate de gura, pentru ca de fapt suntem cu totii deprimati. Sunt chiar prima care pleaca, am avut nenorocul sa sparg grupul. Apoi, subit, autobuzul a luat-o in complet alta directie. Whaaaaaaat? Da, se pare ca in Dijon, orasul in care nu se intampla niciodata ceva glorios, s-a petrecut un accident. Intreg centrul orasului era blocat cu trafic, haos to-tal! Cu tot cu ocolul pe care l-am efectuat, am ajuns la gara cu 5 min dupa ce plecase trenul meu. Nu-i nimic, trenuri spre Paris sunt mereu, l-am luat pe urmatorul peste 40 min. Inca aveam timp, desi trebuia sa ma misc f. rapid odata ajunsa in Paris. Am stat pe peron si am vorbit, nu-mi venea de nici un fel sa ma despart de ei si ma mai si luau lacrimile usor-usor. Apoi Leon a plecat si am ramas doar cu fetele. Usile trenului s-au inchis si am apucat sa le vad pe fete executind cateva miscari de dans, fugind dupa tren si apoi that was it, intrasem in prezent.

O ora jumate am stat pe scaun prinvind in gol, recapitulind in cap ultimele 4 luni si ceva. Am avut foarte clar sentimentul ca toti cei 300 km pe care i-am parcurs pana la Paris erau tot parte din Dijon, si ca orasul se termina fix unde incepe Parisul. In fine… Am ajuns si acolo. Iau metroul spre RER, sa ma intalnesc cu Dan. Ii dau ce aveam sa ii dau, imi da ce avea sa imi dea, ma urc frumos in RER-ul spre aeroport. Am mers fix o statie, dupa care totul s-a oprit, difuzoarele au anuntat ca e statia finala si ca nu mai stiu ce. Din clipa aia, totul a devenit complet razna, in cel mai puternic sens al cuvintului. Zece mii de oamen confuzi au inceput sa se impinga, sa tipe, sa incerce sa se orienteze. Cu cele treijdemii de tone de bagaj in spate, am incercat s-mi dau seama ce optiuni am. Am avut noroc de Dan, din toate punctele de vedere. M-am intors la locul de intalnire cu el si am luat impreuna metroul spre Opera. De acolo am luat un autobuz care ducea la Charles De Gaulle. Din pacate asta mergea greeeeeeu si a avut si intarziere, astfel incat am ajuns la (doar) 10 min dupa inchiderea check-in-ului. Cand am vazut ghiseul gol, mi-am pierdut capul efectiv. M-am asezat jos, incapabila de nici un fel de reactie.Nu-mi venea sa cred, nu-mi venea sa cred, nu-mi vena sa cred, ca dupa atatea ore si atata efort pierdusem totusi zborul! Noroc de o borna internet. L-am contactat pe Iani, care i-a sunt pe ai mei, care au sunat pe un amic in oras sa stau la el. Si uite-asa dragii mei, acuma sunt in continuare aici, privesc pe geam si beau ceiuc. Tocmai am mancat un morman enorm de clatite cu jambon si branza. Mi-am luat deja bilet pe maine, la Blue Air de data asta. Asa ca maine va fi episodul doi din toata aventura asta… Sa speram ca o sa mearga bine. Ma simt ca un caine care nu e lasat sa moara. Daca as pleca mai repede as putea depasi mai repede faptul ca plec. A inteles cineva ceva?

glam-bam, thank you ma'am

Hand, Arcu 18, IIIaaasssiii

Ochelarii pe care i-ati tot admirat pe moaca mea s-au si stricat… A cazut un tzashpic de metal de pe ei. Tzashpicul are rol strict de design si nu m-ar fi indurerat teribil lipsa lui, nici lipsa de simetrie a ochelarilor daca n-ar fi lasat in urma doua mici gaurele inestetice. Nu putem permite asa ceva, ar fi o rusine! Nu-i nimic, folosim super-glue! Oh, nu, capacul de super-glue-bun-la-toate este sigilat de un dopulet de super-glue intarit… Ce sa fac, ce sa fac?…. Stiu! Il voi desface cu dintii! Ceea ce am si facut…. Rezultatul: noroc ca mi-am departat buzele imediat pentru dracovenia aia s-a intarit in-stan-ta-neu! (ce tragedie greceasca ar fi fost daca nu mai puteam vorbi….). Dintii insa n-au scapat asa usor. Nu s-au lipit intre ei din fericire insa sunt acum acoperiti cu un strat enervant si zgariitor de super glue tare ca piatra iute ca sageata. Am incercat pana acuma sa ii zangaresc cu unghiile, sa mestec guma, sa dau cu periuta de dinti. Urmeaza piatra ponce, implanturi iar, intr-un caz disperat, imi schimb numele in Ina Bulina si fug sa traiesc printre papuasi nou guinasi, crescind porcusori de Guineea.
Va avertizez ca aceasta demonstratie a fost indeplinita de o persoana calificata, cu experienta vasta in domeniul gafelor. Va rugam nu incercati pe propria piele. De asemenea, incercati sa va detasati de sentimentul de invidie care va invadeaza in clipa de fata pentru genialitatea mea. Va garantez ca ati avut parte de momente cand ati fost cel putin de geniali ca si mine astazi. Somn buuun!