Archive for January, 2012


gasita

“M-am gandit mult. Mult. Nu sunt un monstru si stiu ca ca nu te-am tradat in niciun punct. Sunt o fata foarte curajoasa si cred ca ar trebui sa te placi mai mult si sa ai mai multa incredere in tine. Esti un baiat misto si nu trece zi fara sa-ti trimit in gand lumina si iubire. De cand mi-am recunoscut toate astea zambesc mai des.”

no payoff

When Piedmont died, I had to pay him back for my life. I found out there’s another debt to pay – for the privilege of being alive. I thought Sophie was my reward for trying to live a good life. Uh uh. There is no payoff – not now.

Am I ever going to see you again?

Isabel, yooou just don’t get it. It – doesn’t – matter. It doesn’t matter.

Niciodata nu mi-a placut sa scriu despre evenimente cotidiene, pentru ca de multe ori se dovedesc a fi efemere. Plus ca ajung invariabil sa le discut cu prietenii, asa ca pana sa ma pun in fata calculatorului ca si scriu ceva despre ele, toate frazele inteligente si observatiile pertinente de care eram capabila pe marginea subiectului au fost deja utilizate (si deci uitate). Am incercat sa evit sa ma mai risipesc astfel, caracteristica dealtfel neindicata pentru un om de comunicare insa specifica pentru firea mea. Tendinta din mine este insa sa vorbesc despre un subiect dupa ce deja s-a inchieat, nu numai pentru ca simt ca altminteri ar indica ca il capitalizez pentru a atrage vizualizari pe acest blog dealtfel mai mult decat obscur, dar si pentru ca racirea subiectelor da un cadrul ceva mai rational pentru discutii. Totodata, asta inseamna ca zarurile au fost deja aruncate si ca trancaneala mea pe marginea a X sau Y nu mai foloseste nimanui. Imi asum si partea asta.

Vreau sa va zic ca am auzit si eu de proteste. N-am avut cum sa nu aud, mi-au fost bagate pe gat oriunde m-am indreptat: la stiri s-a vorbit aproape non stop despre ele cu transmisii live, dezbateri, invitati si tot tacamul. Facebookul deja cantareste cu 4 tone in plus de la toate postarile, pozele si filmele din pietele Bucurestiului. N-a existat intalnire recenta cu vreun amic in care sa nu se discute si asta. Bine, e firesc, se intampla ditamai chestia sub ochii nostri si e dificil de ignorat, in final ar fi si stupid s-o ignori (cum am incercat eu initial) si sa-ti continui lifestyle-ul de animal urban.

Dar dupa 11 zile de proteste ma simt descumpanita si obosita de subiect. Toata tarasenia imi pare tinuta in viata la aparate de respirat, in asteptarea zilei de 24 ianuarie cand am inteles ca se anunta lansarea unei bombe atomice peste Piata Universitatii sau poate vor ateriza extraterestrii cine stie. Nu sunt un sustinator al mitingurilor din Romania insa oamenii sunt furiosi si satui de dificultati si asta pot intelege mult prea bine. Multimea vibreaza a draci si simti ca emana un val de scarba. Imaginati-va o clipa ce inseamna ca aceasta energie se va risipi in sute de apartamente din oras cand oamenii vor merge o ultima data acasa si se va incheia subiectul (vorba vine, subiectul va ramane deschis, poate doar protestele se vor incheia). Un lucru e bun insa: tot ce se intampla ma face sa ma gandesc.

Un prim lucru la care m-am gandit a fost ca uite ce chestie, inteleg frustarile si inteleg mecanismele care au declansat situatia, dar ma gasesc in pozitia in care nu pot adera cu nimic la treaba asta fara sa calc cumva tot eu peste mine. Nu-s sclifosita insa nu ma reprezinta nimic din ce s-a intamplat in ultimele 10 zile. Multimea e o masinarie care te absoarbe si anihileaza, nu ma atrage nimic la asta. E o pozitie destul de ingrata in final, sa nu te regasesti in nimic si sa stai alaturi de oameni a caror probleme le intelegi oarecum in abstract pentru ca de fapt tu nu le ai.

Ceea ce ma conduce la o a doua chestie. Ieri la Universitate multimea era impartita. La TNB era o masa de oameni care vibra energie, scanda, tipa, dansa cu pancarte in fata camerei, o multime de oameni puternic conectata la propria furie. Se scanda in unison si zgandariti suficient, iesea poate cu bataie. Geci si paltoane vechi, unele curatele altele murdarele, caciuli din blana de miel. Varsta medie trebuie sa fi fost peste 40 de ani, desi am zarit si unii mai tineri. Pe partea cealalta la Arhitectura erau grupulete de simpatizanti, suparati din principiu, cu hobbiuri, pasiuni si joburi in diverse sectoare (ba nu, cariere in diverse sectoare) care fumau tigari, glumeau intre ei si se uitau cu fascinatie si un pic de intimidare la partea opusa a strazii. Oameni tineri, intre 20 si 30 de ani care au reusit sa-si astearna un drum in fata, cu miza si confortul economic si social pe care le implica un nivel de trai daca nu bunicel macar placut. Se simtea asadar o diferenta enorma intre cele doua grupuri, nici macar aerul nu era acelasi. Aceste doua multimii n-o sa conclucreze niciodata. Mai mult, primii pot sa ne bata mar. La nivelul multimii, TNB-ul era barbatul iar Arhitectura era femeia, prinsi intr-o relatie de dominare. Nu sunt peiorativa cu termenul de femeie, doar ca simteam ca nu e the real thing. Am sperat ca odata ajunsa la nivelul strazii toate criticile mele se vor dilua, va creste ceva in mine care va ajuta lucrurile sa mearga inainte. N-a fost asa. Am fost pusa fata in fata cu propria mea neputinta, neputinta de ma infuria cum trebuie si de a sprijini o grupa de oameni infinit mai defavorizata decat mine. Oamenii aia din fata la TNB n-au baza in noi, pentru ca nu stim sa ne pese, sa ne apropiem de ei. Noi le parazitam lor nefericirea cu interese proprii cum ar fi legalizarea marijuanei, promovarea partidelor, ONGurilor sau a ‘site-urilor de cultura’.

Deci ce ne facem in situatia asta, cand fiecare incearca sa prinda cu-o mana de coca de cozonac si-o trage in directia lui? Iar oameni ca mine care folosesc descumpanirea ca pretext pentru frica si intimidare stau pe margine si scriu texte. Nu putem iubi multimea de la TNB in abstract, cum nici un copil nu-l poti iubi in abstract. Simte imediat. Trebuie sa iubim concret. Iar daca nu suntem capabili de asta, mai bine stam deoparte si lasam protestele sa fie sustinute de cei care pot.

iubire si copchilarii

“Odata, Habarnam se intalni cu Tintisoara pe malul raului. Se asezara pe un castravete mare si verde, unul din aceia care cresteau cu duiumul in jur. Soarele se ridicase sus si incalzea cum trebuie pamantul, dar lui Habarnam si Tinsioarei nu le era cald deloc, intrucat castravetele, pe care stateau intocmai ca pe o bancuta, era destul de rece, iar de sus ii aparau frunzele lui late, acoperindu-i ca niste umbrele verzi, uriase. Un vanticel usor facea sa fremete iarba si apa sa se increteasca in valurele mici care straluceau in soare. Mii de raze, ca niste iepurasi zburdalnici, rasfrante de oglinda apei, dansau pe frunzele castravetelui, luminandu-le pe dedesubt cu un fel de lumina misterioasa. Parea ca pana si aerul de sub frunzele de unde stateau Habarnam si Tintisoara freamata si se infioara, ca bate din nenumarate aripioare nevazute, si totul arata cumva straniu, ca o vraja. Dar Habarnam si Tintisoara nu simteau ca ii inconjoara vreo vraja, pentru ca erau destul de obisnuiti cu tabloul acesta, si pe deasupra, fiecare era preocupat cu gandurile sale. Tintisoara vroia tare mult sa discute cu el despre basme, dar Habarnam, nu se stie de ce, tacea cu incapatanare si avea o fata atat de acra si de suparata, incat ea nu indraznea sa intre in vorba cu el.”

“Drumul pe care gonea automobilul se intersecta cu lunia ferata, iar Habarnam, tot certandu-se cu Pestritul isi dadu seama cam tarziu ca, traversand sinele, poate sa nimereasca sub locomotiva. Se hotara sa mearga mai repede ca sa treaca peste linia ferata, inainte sa ajunga locomotiva. Dar, cu cat se apropia de linia ferata cu atat ii era mai clar ca va traversa odata cu ea. Vazand ca locomotiva este atat de aproape si ca in goana lor ajung direct sub rotile ei, Habarnam apuca tremurand volanul si spuse:
– Ei da, v-am spus eu ca o sa facem accident!
Vazand ca locomotiva zboara direct spre ei, Tintisoara se ghemui ingrozita si isi acoperi ochii cu mana. Pestritu sari in picioare si, nestiind ce sa faca, ii dadu un pumn lui Habarnam in crestetul capului si striga:
– Stai, natafletule! Incotro vreo s-o apuci?
Dandu-si seama ca e prea tarziu sa franeze si ca nu va reusi sa treaca prin fata locomotivei, Habarnam incepu sa traga de volan. Cand ciocnirea paru ca nu mai poate fi evitata, rasuci volanul spre dreapta si sari cu masina cu tot pe terasamentul caii ferate, chiar in fata locomotivei. Automobilul sari pe traverse, iar in urma lui locomotiva gonea gafaind greu, ca un monstru fioros. Stand in spate, Pestritu simti cum il invaluie caldura venita de la locomotiva. Zgaltaita, lada cu inghetata sari aproape pe locul lui. Se temu ca nu cumva inghetata sa zboare din masina, asa ca tinu lada cu o mana, iar cu cealalta se prinse de spatarul banchetei.
– Habarnamuska, dragutule, da-i bice! Il implora el pe Habarnam, cu glasul tremurand de spaima. Niciodata n-am sa ma mai cert cu tine, pe cuvantul meu!”

“- Cearta-ma, jigneste-ma!
– De ce?
– Ma mustra constiinta, pricepi? Poate ca o sa-mi fie mai usor.
– Cum sa te jignesc?
– Nascoceste ceva!
– Nu stiu ce sa nascocesc… Nu ma pricep!
– Zi-mi “nataraule”!
– Nataraule, repeta Pestritu.
– Zi-mi “vita incaltata”!
– Vita incaltata!
– Mutra de dobitoc.
– Mutra de dobitoc!
– Si mai cum…
– Magar, prost ca noaptea!
– Bravo!
– Ti-e mai usor acum?
– Nu, deloc. Chiar ca habar n-ai sa injuri. Stii ceva, mai bine… da-mi un pumn.”

“Pe Tintisoara, care era o fire simtitoare, o impresiona atat de mult toata istoria asta, incat ii dadura lacrimile.
– Tii minte, Habarnam, ca si noi ne-am imprietenit la fel cum au facut Foita si Buchia, ne-am citit povesti unul altuia, iti amintesti
Habarnam? spuse ea. Ce s-ar intampla daca te-as pierde si eu pe tine?
– I se rupe inima de mila, proasta! Spuse Pestritu. Uite-l aici pe Habarnam, inca n-a disparut!”

“- Ei, tipa Habarnam. De ce ma uzi?
Baltatul se facu ca nu aude, indprepta jetul in alta parte, pe urma, ca din greseala, il uda leoarca pe Habarnam. Acesta aproape ca sari in sus de furie si era cat pe ce sa alerge sa-l pedepseasca pe cel care l-a jignit, dar Tintisoara il apuca de mana si-i spuse:
– Haidem de aici! Numai asta ne mai lipseste, sa sari la bataie!
Se intoarsera cu spatele toti trei, dar intre timp Baltatul indrepta jetul de apa spre ceafa Tintisoarei.
– Vai! tipa Tintisoara simtind cum apa rece ca gheata ii intra pe sub guler si i se prelinge pe tot spatele.
– Din asta-mi esti! O uzi pe Tintisoara! incepu sa tipe intaratat Habarnam. Ti-arat eu tie!”

Ce-ar fi daca ai trai imaginandu-ti ca sufletul tau e o sfera? Stratul exterior e compus din micile tale caracteristici – esti punctual, glumet, istet, spontan si alte asemenea. Sub acest strat mai e unul, din care deriva lucrurile care se observa ceva mai greu si in timp – esti rabdator, intelegator cu altii, sufletist si adunat. Mai adanc, in al treilea strat locuiesc increderea ta in tine, dorinta de a fi acceptat, de a fi tinut in brate si de a oferi dragoste. Ne mai apropiem de centrul sferei cu un strat si gasim lucruri impamantenite pe care deja nu le mai poti controla prea bine – poate traume, poate o copilarie fericita, poate resentimente fata de o persoana anume. N-o sa ma dau desteapta spunand ca stiu ce e mai adanc de atat – habar n-am. Dar cred ca mai sunt multe, multe straturi. Iar in centrul sferei… e un miez pe care crezi ca-l cunosti, sau pe care nici nu te intereseaza sa-l cunosti, sau poate ti-e teama, sau poate l-ai vazut si traiesti in soc si neacceptare. In Povestea fara sfarsit e “simplu”, pentru ca exista o oglinda care iti arata strafundul sufletului tau. Atreyu il vede pe Bastian citind intr-un pod, il vede in fiecare detaliu de la patura cu care se invelise pana la animalele impaiate de pe rafturile din jurul sau. Si daca vrea sa isi continue calatoria, trebuie doar sa foloseasca oglinda ca pe o usa si sa paseasca prin sine. Inca cred ca Povestea fara Starsit e printre cele mai bune carti pe care le-am citit vreodata, tocmai pentru ca intrevede foarte frumos modul in care se intrepatrund toate lucrurile din viata si subconstientul nostru. E o carte angajanta, placuta si aventuroasa, usor de citit si usor de retinut, la care revin mereu cu placere.

Si e totusi posibil sa ai cate un soc major cateodata. Sa crezi ca animalul din strafunduri e o diformitate, un caracatitocrocobaur scarbos, fara ochi, cu mutatii radioactive la degetele mainilor si picioare uscate. Si-l urasti din toata inima, il dispretuiesti, te sperie ca e acolo si te gandeti cum naiba pacalesti tu atatia oameni zilnic facandu-i sa creada ca esti altceva decat o astfel de creatura? Sufletul devine mic, devii hiperemotiv dar incapabil de a produce lacrimi, astepti sa treaca zilele si te omori cu munca sau tigari sau chefuri sau ce ti-e mai la indemana. E naspa sa fii hopeless si e naspa sa-ti placa de tine doar la suprafata. Intr-o seara la un fum esti insa fata in fata cu camera aia intunecata unde saladuieste caracatitocrocobaurul si te simti parca mai mic decat de obicei. Intorci capul, pentru ca nu vrei sa privesti intr-acolo, aia e zona interzisa a mintii, pericol mare. Nivel de meltdown. Dai sa pleci, nu e nimic nou de vazut acolo, nu e frumos ce se intampla, pleaca repede! Dar nu. Esti luat frumos de umeri si intors cu fata spre intuneric. Nu te forteaza nimeni, dar esti tinut ferm pe pozitie. Inchizi ochii strans in timp ce esti impins de umeri. Bratele de pe umerii tai iti dau forta si inaintezi, nu vezi nimic si nici nu vrei sa vezi, apoi dintr-o data iti dai seama ca ai trecut pragul si ca pasesti in cea mai pasnica zona a inimii tale si-ti dai seama ca auzi valurile marii. Deschizi ochii si in locul creaturii vezi o plaja insorita si marea albastra. Un vant usor creaza valuri si-ti racoreste narile, aproape simti mirosul sarii si a nisipului. Iar la picioarele tale te vezi pe tine, mica, preocupata sa te joci cu lopatica in nisip. Construiesti o movilita care in capul tau mic e castel cu fanioane si creneluri si turete si tot ce are un castel, si esti atat de mica si atat de increzatoare ca nici nu-ti pasa ca e doar o movilita pentru ca pentru tine e castel. Nu te deranjeaza nimeni, pentru ca nu e nimeni in jur, tu esti o forma incolora, inodora si insipida iar singurele lucruri care exista sunt fetita, plaja, soarele, valurile si movilita de castel care continua sa creasca si din clipa aia tu si fetita sunteti un singur tot, ganditi la fel, asa ca vezi castelul perfect cu turete si creneluri si fanioane si tot. Te suprapui perfect cu tine. E atat de calm si bine si in siguranta aici incat nici nu te mai obosesti sa razi de tine ce prost ai fost, cum ai putut vreodata sa crezi altceva, ce-i aia caracatitocrocobaur?!… Nu ezista asa ceva mai, da-i nostim cumva ca ti-ai imaginat asta. Esti nostim si prostuc, cine ti-a bagat asa ceva in cap copil mic? Revii in camera ta pentru a deveni cine trebuie sa fii, un vehicul pentru fetita de pe plaja si un soldat al iubirii.

START joc

Urmeaza un an mare, marcat de dorinte si vise in constructie. Casuta 1 e renuntarea la anumite carje de care am fost mult prea dependenta, dintre care cele mai la indemana exemple ar fi Facebook-ul si tigarile. Mi s-a luat de ambele, asa ca adio!

Din cand in cand, din preaplinul paharului sare cate o picatura. Eu consider piesa asta una de dragoste, chiar daca de fapt mai mult ma face sa ma simt ca si cum se aprinde o stea undeva in adancul de sub pielea mea. In general insa Ian Brown are efectul asta asupra mea. De urmarit cand si unde vor tine baietii turneul de reuniune anul asta. Nici cu Ten Storey Love Song nu mi-e rusine oricum.