Nu stiu cum s-a intamplat, dar de-a lungul anilor am avut o serie suficienta de profesoare de limba romana. Cine stie, poate e o situatie normala si multi dintre voi ati avut tot asa. De-a lungul anilor de gimnaziu si liceu eu am avut 4 profesoare si un lung sir de studente in practica (de care nu-mai amintesc nimic pentru ca toate erau cam la fel, in afara de una care mi-a pus 9 la un eseu de nota 10).

Liliana Balan mi-a fost profa in clasele a V-a si-a VI-a. Era o tipa de vreo 30 de ani, foarte inalta si zvelta, vopsita puternic roscat (dealtfel se imbraca numai in diversele variatii ale culorii rosu), cu o dantura ingrozitoare si cu un suflet foarte sensibil si viu. Era foarte corecta, rareori dura cu noi si avea un fel placut de a preda, plimbandu-te prin materie din ce in ce mai adanc, ca intr-o poveste. Isi doza cum trebuie lectia si-si cantarea atent cuvintele, astfel incat o ascultam cu placere si mi se parea firesc si usor de retinut tot ce ne zicea. Aprecia mult exprimarea libera, desi trebuia mereu sa ne indrume ca sa folosim termenii corecti pe care si-ar fi dorit sa ii auda de la noi. Nu eram o clasa slaba dar nici cea mai reusita, asa ca imi imaginez ca nu ii era nici greu nici usor sa lucreze cu noi, nici urat dar nici placut. O clasa obisnuita de copii, care ii oferea o provocare obisnuita.

Intr-a VII-a m-am trasferat la alta clasa, unde am dat peste d-na Rudica, o femeie neclintita in a ne invata cea mai corecta si structurata gramatica posibila. Nu preda, ci mai degraba domina sala cu felul ei apasat de a dicta pagini si pagini de eseuri formulate impecabil, dar care nu imi spuneau absolut nimic. Eu nu cred ca femeia ar fi fost lipsita de sensibilitate, dar era intr-atat de rigida in formulari incat nu primeai vreodata ocazia de a emite o idee de-a ta, sau barem sa folosesti propriile cuvinte. Daca ridicai mana sa zici ceva, trebuia sa apelezi clar la termenii si formularile oficiale, academice si aprobate de Minister, altfel mai bine taceai pentru ca te ironiza si regretai oricum. Era destul de intimidanta, mai ales la gramatica care era marea ei iubire si unde gasea mereu cate un text deosebit de complicat pe care sa il analizam. Nu consider ca era nedreapta, din contra punea note absolut concordant cu performanta pe care o aveai, fiecarui tip de greseala sau raspuns corect corespunzandu-i cate un punctaj foarte clar, asadar evaluarea noastra devenea o simpla chestiune de adunari si scaderi de sutimi de nota. Imi displacea  enorm asta, rigiditatea calculata matematic care o impingea sa ne dea note dupa grila, sa ne dicteze ore in sir cate o porcarie de comentariu plin de cuvinte savante si goale, sa discute despre actiunea literara cu zero pasiune si mereu in termeni tehnici ca despre instalatia de tevi de sub chiuveta din baie. Totul intra intr-un tipar foarte clar si n-aveam noi, niste copii, ce interveni in el. Mi-amintesc ca visam uneori cu ochii deschisi cum ripostez in fata ei cu frustrare si necaz, ca ii zic chestii dure pe care eu le credeam adevarate, ca eu nu pot gandi asa si ca refuz sa ma exprim in termenii ei si ca ma nenoroceste cu dictarile ei si ca stiti ceva nici gramatica nu-mi place cat sa mi-o pun perfuzie! Realitatea a ramas ca n-am avut vreodata curajul sa ma cert cine stie cu ea, pentru ca ma intimida si domina intr-un fel pe care nu am ajuns inca sa il inteleg. Cert e ca nici nu-mi aduc aminte mare lucru din ce mi-a predat (nici macar gramatica aia calumea pe care o faceam) si ca mi-am pierdut treptat si dorinta de a o pune la punct, in primul rand pentru am inteles ca ea credea sincer ca ne face un bine punandu-ne in brate formularile standard care ar fi dat bine in fata comisiilor de evaluare de la Capacitate. Pentru ca da, se pare ca pentru ea Capacitatea si BAC-ul reprezentau Marile Apogee si faptul ca exista o viata dupa ele era oarecum o intamplare. Sau poate femeia nu vroia sa vina la ea nici un parinte isteric sa ii zica ca nu si-a facut datoria fata de noi si ca am picat examenele din cauza ca nu ne-a predat ce trebuie, admit si asta ca fiind posibil, poate chiar probabil.

Cu Elena Rugina am facut ore cateva saptamani in gimnaziu, cat d-na Rudica a fost in concediu de sanatate. Femeia asta era realmente o figura. Era foarte de moda veche, insista sa ne ridicam in picioare atunci cand intra si iesea din clasa, ceea ce e frumos, e un semn dragut de respect pentru un profesor, numai ca trebuie sa insemne ceva, nu doar formal o dezindorire si indoire de picioare si-o indreptare de coloana vertebrala. Dar ea era multumita daca noi o faceam asa ca noi o faceam, eram prea mici ca sa ripostam si oricum ma gandesc ca in final ce rost ar fi avut sa ripostam, impotriva unor chestii e aiurea sa te impotrivesti chiar daca stii ca ai dreptate. In final, era o tanti si era dragut din partea noastra sa ii facem pe plac. Lasand asadar asta la o parte, d-na Rugina era foarte sentimentala. Dupa nesfarsitele ore petrecute cu gramatica si analizele d-nei Rudica, dintr-o data a aparut cineva care iubea poezia mai presus de orice, ne cita din Minulescu, se emotiona cand vedea o floare si tot asa. E drept ca mi se pareau foarte inzorzonate si mult prea romantate expunerile ei despre literatura, insa au fost chiar si asa o surpriza placuta si o gura de aer proaspat fata de ce faceam noi in mod normal la orele de romana. Recunosc asadar ca n-as fi rezistat mai mult de doua saptamani cu aceasta doamna careia ii placeau toate lucrurile dragute, pufoase, dragalase si cumsecade, insa am inteles ca era de moda veche asa ca am primit-o asa cum era.

Au urmat patru ani de liceu petrecuti cu Mona Cotofan, o femeie cu care am avut o relatie desebit de intensa, bazata concomitent pe antipatie reciproca, respect nemarturisit (din partea mea, din a ei nu stiu) si conflicte aproape zilnice. Saraca femeie cred ca si-ar fi dorit sa n-am limba in gura ca sa tac la ore si sa-si poata preda lectia, iar eu imi doream sa o strangulez de ciuda ca o tipa asa inteligenta si citita ca ea nu pica de rusine sa ne predea toate enormitatile in care nu crede, doar pentru ca asta e materia. Simteam mereu din partea ei ca e duplicitara, ca una gandeste si alta ne zice noua si ca mentine mereu discutiile la un nivel voit superficial pentru ca “nu va foloseste la BAC sa aprofundam”. Era totusi o tipa fina in felul ei si nu vroia sa auda de la noi chiar cuvinte copiate magareste din manuale, asa ca unii dintre colegii mei trebuiau sa mai reformuleze pe ici pe-colo cateva fraze cand isi faceau temele. Pornind de la idea ca gasirea unui sinonim necesita cunoasterea sensului termenilor implicati, reformularea (aka, in capul meu, copierea dar sub alti termeni) era permisa, si arata in final si ca te-ai straduit. Eu personal insa aveam mereu draci in fund si ma plictiseam sa traiesc la granitele unei potentiale discutii misto, mereu tinuta in frau de Fantoma Sfantului BAC, mi-as fi dorit sa ne ghideze ceva mai liber si mai avantat inspre descoperirea propriilor opinii. Acuma, e drept, la clasa de filologie E s-a vorbit mereu in termeni destul de liberi iar mie mi-a prins tare bine asta pentru ca puteam in sfarsit sa ma exprim cum simt. Deci anumite libertati erau premise si vedeam asta, dar tot in lant ma simteam si tanjeam dupa ziua de vineri cand ne tinea orele de literatura universala comparata. Nefiind in materia pentru BAC, acolo isi permitea sa ne lase sa mai zburdam cu cuvintele. Eu eram in extaz vinerea, ea saraca era exasperate ca ii divaghez mereu lectia. Dar la orele ei am prins totusi curaj si am inceput sa o infrunt, nu-mi aduc aminte daca in cuvinte concrete de nemultumire, sincer ma indoiesc ca as fi fost atata de articulata pe vremea aia, insa oricum, ripostam nitel si ea clar ma simtea ca-s iapa naravasa. E greu sa te contrazici cu un profesor, omul e adult, are facultate in spate, copii acasa, experienta de viata, a facut sex deja (da, un mare avantaj psihologic fata de o pustoaica de liceu ca mine) si la toate astea se adauga respectul pe care trebuie sa i-l arati ca elev si care realmente uneori te leaga de maini si de picioare (sau in cazul asta iti cenzureaza limba). Cred ca daca m-as auzi in clipa de fata pe mine in liceu, inregistrata cumva, contrazicand-o pe Mona cu ceea ce eu consideram la vremea respectiva ca fiind “argumente” mi s-ar parea ca sunt ridicola. Dar asta nu e o problema, a fi ridicol e in AND-ul adolescentilor de pretutindeni (na ca mi-am permis si o generalizare pripita, sa ma ierte domnul Murariu!). Oricum, revenind la Mona, ne-am cam razboit noi 4 ani de liceu, nu extrem de agresiv insa clar ne stiam una pe alta ca suntem in tabere diferite. Am luat o singura data 10 la eseu la Mona si tin sa zic ca mi-a picat fata de uimire, pentru ca de obicei ma tinea in 8 si 9. Nu m-a trimis niciodata la olimpiada la romana din cauza ca stia ca sunt o rebela si o sa ma apuce ideile crete sa scriu cine stie ce enormitati originale pe-acolo, asa ca n-a riscat cu mine. Acum cand mai trec pe la liceu s-o iau pe mama de la ore si ma vad cu Mona pe hol, ne dam binete amandoua ca vechi adversari ce suntem.

A da, am uitat sa mentionez ca sunt racoviteanca si ca am studiat la Iasi.

Vreau de asemenea sa zic ca exista posibilitatea ca cele scrise mai sus sa nu reprezinte obligatoriu parerile mele ca si adolescenta. Mai degraba sunt parerile mele de acum, amestecate cu ce-mi mai aduc aminte din anii aia, pentru ca la vremea respectiva gandeam mult mai toporistic si sincer cred ca daca as fi scris post-ul asta atunci ar fi fost in fapt si in drept o mare si lunga boscorodeala.

Nota: recitind intregul text, transpare foarte clar ca textul nu e despre profesori de liceu cat mai degraba despre batalia mea cu mine si cu altii de a-mi gasi propriul glas. Textul are minim doua planuri de interpretare, eeeeencredibil!

Advertisements