Tocmai am terminat de vizionat Home, ultimul documentar al lui Yann Arthus-Bertrand. Cap-coada, mintea mi-a vuit de idei.
Stiam de el de ceva vreme. Stiu ca a fost si la TIFF, stiu ca e disponibil mokka pe YouTube o perioada (aveti linkul mai sus) pentru promovare, stiu ca e narat de Glenn Close, stiu cine e Y. A-B. si stiu ce tipuri de proiecte a mai avut. Am vazut ca nici [i d i o t] nu a ramas indiferent subiectului, cum nu i-au ramas nici altii. Altii care in mod normal nu isi exprima opiniile despre atare subiecte. Cum as fi si eu. Si culmea, eu am in grija un proiect eco. Si cu toate acestea, manifest o grija extrema in a evita acest subiect, decat cand este eminamente necesar.
Filmul asta insa m-a facut sa vreau sa spun chestii. Ce impresie mi-a lasat? Va povestesc, si va voi zice ideile mele intr-o ordine aleatorie, ce de obicei si de-a dreaqu’:
– cap-coada am avut impresia ca ma uit la un remake dupa Koyaanisqatsi. Ambele au o imagine de-ti pica plombele. Ambele merg foarte mult pe partea emotionala, pana in punctul in care simti ca biata ta inima nu mai suporta atata nedreptate si iresponsabilitate. Cu toate acestea, am simtit la un moment dat ca m-as fi putut lipsi de comentariile lui Glenn Close. Aici, Koyaanisquatsi castiga detasat, pentru ca a reusit sa ma emotioneze fara sa ma plictiseasca si fara sa aiba absolut nimic in plus. Which brings me to another point.
-textul narativ: plictisitor, lung, evaziv, mergea si fara. Nu stiu daca e firea mea de vina, sau faptul ca acum un milion de ani cand am facut dezbateri m-am obisnuit sa pun intrebari lamuritoare la orice, sa cer surse si sa verific orice statistica care mi se ofera, insa pur si simplu am avut impresia ca filmul te ingroapa sub un puhoi de date cu scop de Bau-Bau. In consecinta, la doar 30 min dupa incepere m-am simtit ingrozitor de obosita, plictisita, deja ridicasem simtitor spranceana a “du-te ma de-aici!”. Am simtit ca sunt informatii in gol, disparate. S-a vorbit pe rand despre faptul ca apa si granele devine carne (era un indemn subtil la vegetarianism? de verificat), despre distribuirea inegala a bogatiei pe pamant, despre nivelul in crestere de exporturi, despre Dubai, despre deforestari. Adica despre orice subiect posibil. Omul chiar a incercat sa le sparga toate bubele planetei. Pe masura ce inaintam in film, simteam ca nu mai am aer, ca ne apropiem de un colaps, ca maine e Apocalipsa, ca nu mai este nimic de facut. Mi-am amintit apoi de An Inconvenient Truth, unde si el ma speriase ce-i drept cu date, cifre si imagini puternice. Spre deosebire de Home insa, Al Gore ofera sustinere stiintifica puternica pentru orice cifra si statisticuta amarata aparuta in film. In plus, and most importantly, in ciuda faptului ca te zguduie cu niste imagini socante si previziuni funeste, in nici un punct nu nu simti ca gata, stop joc!, hai sa ne aruncam in prapastie ca nu mai e nimic de facut (cum am simtit aici). Ba din contra, ti se explica ca situatia nu e roza, ca urmeaza momente grele, insa: exista solutii, tehnologia necesara pentru a imbunatati situatia este la indemana noastra, nu este prea tarziu. Totul este o chestiune de vointa, si mi-a placut mult modul in care este subliniat acest punct. In Home insa, se straduiesc cu totii atat de mult sa te sensibilizeze (pana in punctul in care simti ca nu mai poti), incat devine repede mult prea mult, si mult prea… degeaba. Filmul te indeamna sa il vizionezi, dupa care te poti duce linistit in camera ta, unde poti arunca in voie televizorul pe geam, foenul in cada, scuipi prajitorul de paine, trantesti un tarnacop in parbrizul masinii, vorba lui frate-meu, dai statia de muzica la maximum cu Rolling Stones (ca sa moara de ciuda d-na Zamfirescu, vecina), dupa nu-ti mai ramane nimic de facut decat sa te spanzuri.
– citisem postul lui frate-meu, de care am mentionat si mai sus. Zicea el bine cateva chestii pe acolo, si sublinia un important point, si anume ca salvarea planetei e un soi de idee stupida in sine, atata timp cat ea oricum o va duce foarte bine-merci si dupa noi, ca si inainte de noi.
“pe harta cosmosului noi suntem niste furnici ce isi construiesc un musuroi pe un teren care urmeaza a fi asfaltat pentru parcarea unui supermarket”
Genial! Asa este! Si cu toate acestea, a porni de la aceasta idee, in care te stergi la fund de propriile responsabilitati, a zice ca n-avem de ce ne stradui pentru ca oricum n-avem ce salva, este ca si cum ai grai Intelepciune stand cu picioarele intr-o lada cu cacat, scuzati-mi franchetea. E genul de atitudine care, oricat de bine ar esentializa si lumina subiectul propriului nostru orgoliu de specie a carui parinti au plecat de acasa si au uitat sa angajeze bona, tot nu o sa ajute pe nimeni niciodata. In final, n-as recomanda Home prea multor oameni, pentru ca simt ca face mai mult rau decat bine (adresandu-se celor deja convinsi de subiect, ma tem ca ii va indeparta pe cei care sunt acuma ne-convinsi, sau macar “intre”). Insa ma bucur ca a aparut, si ma bucur ca m-a facut sa vorbesc pret de ditamai blogul. Am vazut filme care mi-au placut infinit mai mult si nu m-au determinat sa ies din carapacea mea si sa le dedic un post. Cum asta insa a facut-o, nu pot decat sa zic “multumesc” si sa apreciez impactul – Home m-a facut sa ma gandesc la una-doua chestii.
Tea a zis ca sunt dura, insa sincera. Which is precisely my intention. Cred ca chestiile astea trebuiau zise.
PS Stefan, sper ca te-ai prins ca mi-a placut postul tau : ) Insa cred ca m-a enervat George Carlin-ul pitit in el : ) )
Marthyook
marta cu th, sophia cu f 