Archive for February, 2009


“Sitting” a lui Cat Stevens ma face sa ma simt ca si cum piesa face dragoste cu mine in timp ce canta.

Mi se pare ca sugereaza imaginea unui om foarte constient de lumea inconjuratoare dar si de cea din interiorul sau si ca nu se simte deznadajduit, ci din contra a tras cateva concluzii destepte din toata ciorba asta pe care o numim viata.

E glasul tipului perfect.

Advertisements

pre-defrag

Joi seara am fost la concert la D. in F. Nu conteaza formatia, nu conteaza clubul. Important este ca a fost o seara f reusita alaturi de frate-meu geaman pe care nu il mai vazusem de multa vreme si cu care m-am hahait in voie. Eram foarte obosita dupa o zi grea insa in timpul concertului m-a coplesit un soi de calm venit din interior, pentru ca fusese o “azi” in care chiar facusem ceva. Adica nu frecasem menta cu ciuda ca de obicei, iar acum ma recompensam cu un concert si un puf alaturi de frate-meu si totul era foarte bine. Si am simtit pentru prima data in mod real ca imi controlez viata si ca lucrurile merg inspre bine. Ajunsa acasa, mi-am delectat ochii cu una dintre cele mai placute chestii pe care poate sa le faca calculatorul meu si anume defragmentarea. Mi-am rezolvat ambele partitii si m-am uitat la ele cu cel mai mare drag cum se ordoneaza singure, ca o boala care te paraseste incet. Adio Haos, zalutare Ordine, zinguriga, zinguriga?

post-defrag

exista viata dupa interviu?

Ma prezint la ora stabilita, in locul stabilit. Emotii – asa si asa. Pana la urma, e doar un interviu belit. Nu iese asta, nu-i nimic, vine altul. Curte interioara draguta (curata insa ingrozitor de mica, cu un singur copacel simpatic), sediu ok, nici mai urat, nici mai frumos ca altele. Asteptati aici, doriti o cafea, nu multumesc, o sa dureze mult, nu, va rugam poftiti in aceasta camera. In trecere spre locul interviului normal ca trebuie sa trecem pe langa toti angajatii firmei, ca sa se uite bine la prospaturile care au venit si care se duc ca gainile la taiere la interviu. De care mi-era totuna, dupa cum am mai mentionat.

Intram intr-o camera de sedinte, cu o masa mare, flipchart, carti pe perete si afise publicitare considerate futere de toti din domeniu, de ce nu si de ei? Ne asezam la masa, mai asteptati o clipa va rog, ok. Suntem 3 fete si celelalte doua probabil ca au decis in sinea lor ca orice contact cu alti candidati ar constitui un act de tradare fata de propria cauza asa sa in afara de numele lor nu scot nimica de la ele. Le urez bafta si incep sa citesc titluri de carti de pe raft. Pe unele le-am vrut si eu in perioada in care chiar citeam din domeniu. Acuma le-as frunzari nitel insa lasa… Intra tipa care ne condusese, cu un maldar de foi. Le imparte in 3 si ne da la fiecare cate un vrafaloi. Test pisihologic, cum zicea vechiul meu prof de stiinte umane. Sa o anuntam cand terminam, da?

Urmeaza acum 40 de minute de super distractie in lumea lui “Faci lipeala dintre un amic si-o amica de-a ta. Insa amica il inseala pe prieteniul tau si ei se despart. Cu cine ramai prieten?”, “Te simti deprimat des?” si alte asemenea prostioare. Buf, ce porcarie! M-am dezumflat, daca asta e interviul lor, eu m-am dezumflat! Hai sa alergam cursa pana la capat insa. Completez minute in sir. Sirul concentrarii este punctat de multiplele greseli gramaticale (testul e in engleza), pe care, ca o rebela cu simt justitiar ce sunt, le corectez cu stiloul, mare, ca sa vada ca-s vai de capul lor. Ma termina de fiecare data cand citesc in cerintele unui job “nivel excelent de engleza” si mai jos gasesc niste greseli de formulare sau gramatica de mi se carlionteaza parul. Nu zic nici eu mare desteptaciune, pana la urma cine poarta pantalonii poa’ sa scrie cum vrea el. Insa pe mine tot m-a mancat in fund sa corectez testul ala prostesc. Ultimele 4 intrebari mi-au mancat jumatate din timpul acordat. In doua dintre ele trebuia sa amintesc cate o lectie pozitiva si negativa invatata din experienta mea profesionala (care pana mea experienta profesionala, ma gandeam cu amaraciune…. de la facultate? ha ha! ce naiba sa le scriu astora?!). Ultimele doua erau de logica. Vreti sa vi le zic? Hai ca vi le zic. (nu dau si solutiile stati calmi, va las sa va roadeti singuri creioanele)

1. Avem doua sate. Unul este de canibali, celalalt de oameni normali. Canibalii spun numai minciuni, oamenii spun numai adevarul. Tu te afli la mijlocul dintre cele doua sate si te intalnesti cu o persoana, despre care nu stii daca este canibal sau om normal. Ai dreptul sa ii pui o singura intrebare in urma caruia sa ajungi in satul oamenilor (evident, nu la canibali, ca sa nu te faca tochitura – mmmm…. tochituraaaa….)

La asta am gasit rezolvarea relativ repede, printr-o schema cu da sau nu.

2. Doi oameni se cearta din cauza cailor lor. Fiecare pretinde ca al sau este mai rapid decat al celuilalt. Asa ca decid sa faca o cursa. Singura regula este ca acel cal care trece primul linia de sosire este de fapt pierzatorul. Castiga asadar calul care trece al doilea linia. Evident, dupa ce incepe cursa, cei doi incep sa mearga cat mai incet, cu ocolisuri, arzind gazul. Un batran, vazind asta, ii cheama la ei si le zice ceva. Cum aud ei acel lucru, se suie repede pe cai si tasnesc inspre finish. Ce le-a zis batranul?

Ei, aicilea eram pierduta complet, va zic sincer. Dupa cateva min de gandire mi-am dat seama ca sa dau foaia goala la intrebarea asta pur si simplu NU SE POATE! O inima de razboinic orgolios a crescut in mine si am inceput sa fac la scheme de scapara stiloul. Mi-am framantat mintea o gramada, incercind mereu in zadar sa schimb perspectiva din care abordam problema. Intr-un final, am decis sa o iau la modul cel mai imbecil care imi venea in cap: retracing their steps. Am inceput sa vizualizez cum se cearta, cum decid sa faca cursa, cum incep sa alerge incetisor si cu ocolisuri, cum ii cheama batranul la el, le zice ceva, cum se urca inapoi pe cai si atunci paf!!! mi-am dat seama de solutie. Era atat de simplu! Cu cea mai mare satisfactie posibila am scris raspunsul in locul stabilit. Sincer, nu m-a mai interesat nici cat negru sub unghie de interviul in sine, reusisem sa fac intrebarea aia grea, iuhuuuuu!

Am predat foaia cu cel mai lataret zambet posibil. Acuma nu stiu daca si celelalte domnisoare gasisera raspunsul pt ca am tras cu ochiul si am vazut ca si ele scrisesera cate ceva la intebarile alea. Am decis insa sa nu imi stric singura satisfactia asa ca mi-am vazut de viata mea.

Urma interviul, in ordinea in care am terminat testul. Intru, doua fete, una de vreo 28 de ani, cealalta de varsta mea. E rau cand e cu fete… Nu-s prea prietenoase. Insa chiar si asa, eram in a good mood. Incepem sa vorbim, obisnuitele intrebari. Din cind in cand trecem pe engleza ca sa se convinga ca o ard bine si in alte limbi. Dupa care imi zice ca vrea sa imi spuna o serie de cuvinte si ca eu trebuie sa ma evaluez vis-a-vis de ele pe o scara de la 1 la 5, 1 fiind minim. Ok, hai. Imi zice ea acolo diverse gen “seriozitate”, “emotivitate”, “empatie” etc. Genul de test care vrea sa evalueze mai mult certitudinea cu care raspunzi si iti aperi alegerile decat cifrele exacte. Din pacate fetele nu pareau sa il fi inteles in felul asta.

La un moment dat ma intreaba ele un cuvint, ma gandesc eu bine si zic chiar 5. Liniste din aia rece.

– De ce ai ales 5? E foarte ciudat asta, zic ele, pentru ca 5 e maxim si noi consideram ca mereu exista loc pentru imbunatatire (cata texte proaste pe lumea asta!!). Consideri cumva ca esti la maxim? (as vrea sa cred ca ma supuneau la o proba, insa cred pur si simplu ca mi-au inteles gresit raspunsul)

– Nu, normal ca nu sunt la maxim. La modul teoretic exista mereu loc de imbunatatiri insa eu consider nivelul meu mai mult decat satisfacator pentru ca bla bla si bla. In plus, trebuie sa ne dam seama ca o scara de la 1 la 5 nu e chiar cea mai rafinata posibil. Daca era de la 1 la 100 si raspundeam 100 era de-a dreptul dubios, insa asa 5 poate insemna de fapt de la 81 la 100 ceea ce nu e dovada de autoiluzionare zic eu.

Liniste de partea cealalta. Nu se mai insista asupra subiectului. Nu cred ca le place ca ma cam pun in gura. Cui i-ar placea?… Termina testul si incepe sa-mi adune cifrele alese. Iese 37. Ma uitam la ea cum incepe sa caute in foile ei unde ma incadrez. In tot timpul asta eu ma gandeam ce pana mea zice 37 despre mine? De ce nu 23? Sau 19.876.873.687.368.326.843?? Sau 3,14 pana la urma, ca sa nu jignim o cifra asa frumoasa. Adica eu sunt chiar in fata ta, in carne si oase, este un interviu, ai ocazia unica de a-mi pune zece mii de intrebari de o suta de ori mai revelatoare decat alea pe care mi le-ai pus deja si tu te ocupi sa ma incadrezi intr-un tabel de doi lei la numarul 37?… Ce, scrie acolo cumva “Martha Botezatu, f, 24 ani, ieseanca, doi frati, poseda motan, asculta prog si se sperie la “Pinnochio”? Nu, scrie o basina de text facut de un pisholog fara viata personala. Resursele umane si metodele lor prost intelese sunt un mare bullshit, va zic eu! Iar oamenii refuza sa gandeasca pe cont propriu.

Nu-i mare surpriza ca nu am luat jobul. Au promis solemn ca ma anunta a doua zi, indiferent de rezultat, si n-am mai auzit de ei de 4 luni deja. Nu ma mira faptul ca n-au sunat insa de ce i-a mancat in fund sa imi promita sa suna, nu am inteles. Eram ca o gagica dupa un bad date: “I’ll call you!” imi zice tanarul cu plete de aur si ochi de gasca cu care tocmai luasem cina, in timp ce se indeparteaza inspre casa gagicii lui stabile, cu care stie ca ii merge de fiecare data. Oricum, eu am plecat acasa mai mult decat incantata de mine. Pana la urma, rezolvasem aia cu calul si nu cred ca e putin lucru. Si, intra-adevar, au mai fost si alte interviuri dupa asta.

de la logos la blogos

luneta – carpeta – mocheta – bicicleta  – atleta – furgoneta – castaneta – patrunjel

Compuneti o poezie de amor folosind aceste cuvinte.

Hai ca e usor, rima v-am dat-o eu deja!

infundata in fundamente

Scrie, scrie, Scrie, scrie, scrie, Scrie, scrie pe palarie, scrie o balarie, scrie, scrie, scrie la bascalie, scrie!!!

Intrebarea fundamentala nr. 1: de ce oamenii nu scriu substantivele proprii cu litera mare pe mess?

Intrebarea fundamentala nr. 1 1/2: de ce e nevoie de “tz” si “sh” ? Oare chiar nu pot recunoaste si singura un
ţ si un ş cand le vad topaind in fata ochilor?

Intrebarea fundamentala nr. 2: de ce este inchis duminica ghiseul de bilete RATB din fata aeroportului? Oare duminica nu sunt zboruri? Oare duminica zboara doar bogatanii care isi permit sa ia taxiul? Sau au SUV-ul lasat undeva in zona?

Intrebarea fundamentala nr. 4: ce fel de muzica se aude in castile de pe tricoul meu? Ca sa aflu, imi trebuie inca un tricou, pt tine, cu un walkman. Plug it in.

Intrebarea fundamentala nr. 5: la ce-mi folosesc cele 15 perechi de cercei pe care ii am daca tot pe aia cu pene ii port?

Intrebarea fundamentala nr. 6: pana la urma, de unde vine Aphex Twin ala?

Intrebarea fundamentala nr. 7: e ceva in neregula cu mine?

Intrebarea fundamentala nr. 3: m-am reapucat oare de scris sau imi bat joc?

mintea mea minte

Minunata treaba asta cu flow of consciousness. Mi-este cel mai bun prieten.

Aphex Twin. Fara sa dau search pe Wiki, oare imi pot da seama ce inseamna numele asta?

Table. Imi place foarte foarte mult sa joc table. Imi place sa dau cu zarul si sa stau calma indiferent ce iese. In fond, rezultatul e stabilit oriunde altundeva decat in mintea mea. Cand eram mica nu intelegeam de fapt despre ce e vorba cand joci table. Era doar un joc pt mine. Acuma inteleg. E joc de prietenie. E joc de oameni care pot sta unul cu celalalt si sa nu faca pe desteptii. Simt ca e jocul ideal pt un cuplu.

Ma gandeam dupa aia la cuplurile alea care-si termina propozitiile unii altora si cum povestesc ei cat de dragalas e asta. Pai… nu prea e. Una e sa anticipezi pe cineva (boring), alta e sa intelegi la ce se refera cand zice x sau y sau z chestie. Prefer sa inteleg decat sa anticipez. Daca cineva stie deja ce o sa zic, e momentul sa plec acasa.

“On Sunday back inside my room,
I draw the blinds, ’tis afternoon.
I let my mind find its own ways,
Farewell to future days.”

Ce fain suna. Asta vreau si eu maine.

Casa unde lucrez acuma e fantastic de frumoasa. Are o gradina micuta si trebuie ocolita ca sa cauti intrarea. Pietrele din pavaj sunt sarite din loc in loc si e un vas de ceramica enorm care scoate aburi si pe care il simt ca se vrea iubit. De fiecare data cand vin simt ca atata timp cat e casa asta aici mie nu are cum sa mi se intample nimica rau. Foarte protectoare, asa.

Astept cu drag sa-mi infloreasca ciresul din fata geamului. Atuncea va fi trecut in sfarsit un an si o sa stiu ca sunt bine.

Deseara casti, la propriu si la figurat.

bathwater

Ok ok, stiu ca o sa-mi pun jumatate din fani si admiratori in cap cu chestia asta, insa vinerea care tocmai a trecut am decis, la initiativa lui Razvan, sa mergem in Maxx. Mda, am zis bine, Maxx. Deh, statusem cam mult pe pitzipoanca.org si se imputinase si materialul pentru busy little bees asa ca mi-am luat inima in dinti si am zis hai s-o facem si pe asta! Si cum nu merge sa te duci pur si simplu ca sa comentezi ca omida de pe margine, let’s top ourselves! Mi-am luat una dintre cele mai obraznico-largi rochite si cei mai turbati ciorapi pe care ii am, m-am machiat, mi-am aranjat parul frumos, parfum, tot tacamul, eram o fufoantza! Razvan o ardea la camasa in carouri, gen geeker. Perechea de aur, ce mai. Bun. Spre ciuda noastra si usurarea Lucai cand i-am povestit mai tarziu, Maxx-ul era inchis. Buf! acuma ce facem?… Paaai… hai in B52. Biiine, haaai… acceptai cu juma’ de gura rujata. Tzup-tzup incetisor pe splai inspre Eroilor. Frig ingrozitor, insa hai pe jos ca e placuta plimbarea si mai palavragim. Tranca fleanca pe drum depre aia despre ailalta, ca car, ca mar. Nu stiu cum vine vorba de Burn After Reading, amandoi ne entuziasmam in cadrul unei discutii pseudo-intelectuale cand deodata! cel mai mare SUV posibil a trecut prin cea mai mare balta din Lumea Libera si a facut cea mai mare stropeala posibila, pana la intaltimi inimaginabile (adica pana mai sus de cei 1.79m ai mei…). Acuma, nu stiu cum naiba s-a facut insa doi noi eram FIX in dreptul acelei balti, mai precis FIX in raza ei de actiune. In doar 5 secunde, ne-am metamorfozat in ratuste, clipa in care m-am enervat atat de tare incat am inceput sa rad necontrolat si nu m-am putut opri 5 minute intregi. Nu sunt sigura cum functioneaza mintea mea, insa singura explicatie posibila pe care o gasesc este ca creierul meu pur si simplu nu a vrut sa accepte ca s-a putut intampla asa ceva fix atunci asa ca am alungat gandul prim umor. Am scotocit printre spasme de ras dupa servetele, mi-am sters ochelarii ca sa vad macar pe unde mergem, mi-am uscat parul cat s-a putut… si, in pana mea, am mers in continuare pana in B52 unde am dansat ca maniacii, ca nu se mai putea! Si ne-a facut si o gagica poza, yee! Avind in vedere ca toata ziua ascultasem Bathwater, am simtit ca e un soi de semn. Ca a fost ultra codificat si nu l-am inteles, acuma asta e alta poveste :))