Archive for March, 2011


how do you sleep lately?

Tun. Si visez. Ia sa va povestesc eu pe ultimul.

Eram cu Tudor si cu Stefan, tocmai ce coboraseram dintr-un avion. Eram intr-o curte interioara, intr-un oras mic, cu bagajele dupa noi. Le-am lasat intr-o bodeguta de pe-acolo si vorbeam intre noi. Si Tudor s-a certat cu patronii crasmelor, sau ceva de genul. Intrase sa-si ia tigari si a iesit bodoganind. A trecut pe langa mine, cu un grasanete care venea dupa el, injurand. M-am pus fix in calea grasanetelui si am avut doua ganduri – 1. trebuie sa-l apar pe Tudor si 2. trebuie sa am curaj. Curajul a venit el de undeva, pentru ca am privit bazdagania  fix in ochi, indreptandu-ma din spate. Am simtit cum ma ia un val si am grait: “Tu unde crezi ca te duci?…” la care grasanetele manelist a inceput sa dea inapoi (mda, stiu, insa era vis). Baietii au luat bagajele si au zis “gata, plecam” asa ca iata-ma taraindu-mi trollerul dupa mine. Aia veneau dupa noi. Au inceput sa se bata doi cate doi, Tudor cu unul si Stefan – care ne tinea partea – cu altul. Nu va imaginati cotonogeala. A decurs asa: Tudor avea in mana un indicator rutier (yes, cu stalp cu tot!), adversarul lui la fel. Stefan nu mai tin minte cu ce se batea. Ei, si isi incrucisau indicatoarele ca pe niste sabii o data-de doua ori, dupa care se opreau si frate-meu zicea ca la fotbal  “hai sa ne mutam mai la stanga, pe aici trec masini”. S-au mutat, dupa care aud “aaaau, m-ai lovit peste mana!” si s-au oprit cu totul.  (?!?!?!). Asa ca ne-am luat bagajele si am plecat. Ne-am urcat intr-un trenulet care ducea spre aeroport, insa era unul din ala mic, ca pentru copii in parcurile de distractii de pe vremuri. Mergeam noi ciuf-ciuf cu ala si am inceput sa traversam un lac, foarte frumos. Cand ne-am apropiat de mal, sina a intrat nitel sub apa (deci si trenuletul) si am putut pasi direct pe uscat. Ne-am coborat bagajele si ne-am grabit inapoi spre aeroport. And that was kinda’ it. Deci dorm bine.

Advertisements

un ultim gand inainte de culcare

Unele drumuri la Iasi au fost monotone si linistite. De fapt, multe dintre ele au fost asa. Asta de acuma nu. A fost, poate, printre cele mai frumoase de cand am plecat de acasa. Si nu numai pentru ca lumea s-a bucurat sa ma vada si m-am simtit f. bine si iubita. Asta a fost diferit. N-am vrut sa ies mult, din contra, m-am simtit asa, cumintica si linstita. Am iesit deci de doar 2 ori. Ce pot zice insa e ca ambele dati cand am iesit, seara a inceput cam aiurea si s-a incheiat incredibil de frumos. Iar in seara asta am avut parte de 2 suprize super misto si faine. Si asa faine cum au fost, nici nu se compara cu supriza mare, mare de tot pe care am avut-o spre final. Nu fac pe secretoasa, ca nici mie nu mi se pare interesant sa citesc o descriere vaga despre ceva care s-a intamplat altcuiva. Dar nu vreau sa scriu aici despre ce e vorba, pentru ca chiar e personal si ar trebui sa spun o istorie pe care nu vreau sa o povestesc. Atat pot sa zic, ca s-a intamplat ceea ce in capul meu devenise inimaginabil si ca mi-a confirmat ca sunt pe un drum izbavitor. Si ca in ciuda faptului ca uneori am luat niste decizii dificile de dus, au fost deciziile corecte.
Si I don’t wanna’ jinx it, dar anul asta a decurs f. ok pana acuma. Ma simt bine in pielea mea si cred ca ceva mai fain nici nu puteam sa imi doresc.
Sunt rupta de oboseala si maine am un drum lung pana inapoi in Bucuresti, asa ca va las in bratele piesei care m-a urmarit toata seara, The Small Faces.

mangaind ganduri

Tare mi-ar mai placea sa inceapa o ploaie buna acuma. Una cu tropot de stropi plini pe un acoperis de tabla, sa curete strada si sa miroasa a curat si umed dupa. Dar nu, nu vrea sa ploua, mai asteptam pana intram calumea in primavara. Plus ca aici de la etajul opt, n-o sa aud nimic nici dac-ar veni un torent. Ma multumesc asadar cu sunetul apei in tevi, clipocind usor in caloriferul de langa mine. buf!
Am vazut ‘Stranger than Paradise’ si iata ca nu pot sa adorm, ma tot gandesc. Il revad in cap si simt un val de feelgood, pentru ca evident urcatul in masina intr-o directie oarecare suna bine oricand. Mai ales la ore tarzii ca acum. Dar nu numai de asta mi-a placut. Tipa a fost liantul pt mine. Cel putin primele 40 de minute, pana sa plece la matusa-sa. O femeie misto, atragatoare cum inteleg si eu ca trebuie sa fim, pe sleau si chill.
Ma gandesc acuma la what’s so damn attractive la a fi de neurnit. Pare a fi ideea tuturor de putere aka stabilitate. Eu am impresia ca e mai degraba vorba de o confuzie. Nu cred in teatrul cu nepasarea cum nu cred in nepasare insasi. Nici sa arat ca sunt sensibila nu ma grabesc, dar nici n-o ascund. E si aia o parte din mine, si oricum fluctueaza de la mic la mare in functie de… deee… habar n-am in functie de ce, dar in functie de ceva. Hai sa-i zicem ‘vreme’.
Azi am vazut o hidosenie de camera pt inchiriat, nici macar dus n-avea. Casa era frumoasa, sau cel putin fusese inainte de a se crapa, scoroji, invechi si proto-darama. Am sters-o repede oricum, e mare Bucurestiul.
Rewind un pic apropos de femei. Ma gandeam azi ca de fapt a fi femeie nu este un fapt absolut, pur si definitiv. Uite, elefatul e doar elefant. Nu penduleaza intre a fi mamifer, erbivor, parchiderm sau vertebrat. Nu, e elefant, adica suma acestora la un loc, e concomitent fiecare dintre ele, fara sa fie nevoie sa-si puna vreodata probleme de indentitate sau apartenenta. Iar eu la fel, sunt concomitent femeie, copilita, pustoaica, mama tanara si cred ca am si ceva de bunicuta in mine cateodata. Mai mult, tot urmarindu-mi visele si comportamentul, pot zice ca am zile in care sunt barbata. Textul asta il scrie de exemplu maimutica din mine, pentru ca femeia nu l-ar fi publicat in veci. Dar e ok, e o colaborare – asta pentru femeia din mine opteaza sa  se exprime altfel decat prin cuvinte, iar maimutica stie, culmea, sa scrie. Eul-femeie a decis sa se exprime cu buricele degetelor, senz-u/ori-al. Recitindu-mi titlul, pot sa-mi dau seama de exemplu ca intentia de a scrie a venit de fapt de la ea, chiar daca un alt personaj a transpus in final gandurile in cuvinte.
Iar eu – spre deosebire de elefant – imi pot permite luxul de a pendula. Ceea ce e ok si fain, si-mi place, imi permite un soi de joaca. Daca ar fi sa transpun intr-o imagine, as vedea o scena circulara, iar personajele mele formeaza un cerc. Pe rand, cate unul paseste in centru si exista. E un sistem care functioneaza frumos, in afara situatiilor ocazionale cand un personaj vorbeste in locul altuia – bunicuta in locul pustoaicei, copilita in locul femeii. Important e sa stii in secunda doi cine a vorbit si daca te-a reprezentat. In rest, go with it.
Deci ma gandesc eu, suntem o suma de cineva-uri. Ce-mi place cel mai mult la situatia asta e ca e fluida, in mai toate sensurile. E fluida si elastica ca sufletelul meu. Pot sa zic sufletel, e voie?

“G. si Z.” de A.H.

“Aproape era sa ma duc” imi marturisi ea.
“Unde?” am intrebat-o.
“Nu stiu”, raspunse ea clatinand din cap. “Vantu-i de vina. Batea si iar batea, batea de mi-a zburat totul din cap – si tu, si Grampus, si toti ceilalti, toti cei de acasa, toata lumea de la scoala si toate lucrurile pe care le-am stiut sau de care mi-a pasat vreodata. A zburat totul si n-au mai ramas decat vantul si senzatia ca sunt vie. Iar aceste doua lucruri deveneau unul singur si erau gata sa zboare si ele. Si daca lasam sa se intample asta, nimic n-o mai putea opri. As fi traversat muntii si as fi zburat peste ocean, ajungand poate drept intr-una din gaurile alea negre dintre stelele la care ne uitam noi aseara”, urma ea infiorandu-se. “Crezi ca as fi murit? Sau as fi intrat intr-o stare cataleptica, asa ca lumea ar fi crezut ca am murit si m-as fi trezit ingropata intr-un sicriu.”
Se intorcea din nou la Edgar Allan Poe. A doua zi mi-a aratat o poezioara deplorabila, in care spaimele noptii si extazele diminetii se redusesera la obisnuitele rime de genul varat-posomorat. Ce distanta ca de la cer si pamant intre impresie si expresie! Ironia soartei face ca avem sentimente shakespeariene si (daca nu avem sansa de unu la un miliard de a fi, intamplator, chiar Shakespeare) sa discutam despre ele ca niste vanzatori de automobile, ca niste adolescenti sau ca niste profesori de colegiu. Practicam o alchimie pe dos – atingem aurul si-l transformam in plumb; atingem versurile pure ale experientei si acestea se transforma in echivalentele verbale ale aiurelii si bazaconiei.