Niciodata nu mi-a placut sa scriu despre evenimente cotidiene, pentru ca de multe ori se dovedesc a fi efemere. Plus ca ajung invariabil sa le discut cu prietenii, asa ca pana sa ma pun in fata calculatorului ca si scriu ceva despre ele, toate frazele inteligente si observatiile pertinente de care eram capabila pe marginea subiectului au fost deja utilizate (si deci uitate). Am incercat sa evit sa ma mai risipesc astfel, caracteristica dealtfel neindicata pentru un om de comunicare insa specifica pentru firea mea. Tendinta din mine este insa sa vorbesc despre un subiect dupa ce deja s-a inchieat, nu numai pentru ca simt ca altminteri ar indica ca il capitalizez pentru a atrage vizualizari pe acest blog dealtfel mai mult decat obscur, dar si pentru ca racirea subiectelor da un cadrul ceva mai rational pentru discutii. Totodata, asta inseamna ca zarurile au fost deja aruncate si ca trancaneala mea pe marginea a X sau Y nu mai foloseste nimanui. Imi asum si partea asta.

Vreau sa va zic ca am auzit si eu de proteste. N-am avut cum sa nu aud, mi-au fost bagate pe gat oriunde m-am indreptat: la stiri s-a vorbit aproape non stop despre ele cu transmisii live, dezbateri, invitati si tot tacamul. Facebookul deja cantareste cu 4 tone in plus de la toate postarile, pozele si filmele din pietele Bucurestiului. N-a existat intalnire recenta cu vreun amic in care sa nu se discute si asta. Bine, e firesc, se intampla ditamai chestia sub ochii nostri si e dificil de ignorat, in final ar fi si stupid s-o ignori (cum am incercat eu initial) si sa-ti continui lifestyle-ul de animal urban.

Dar dupa 11 zile de proteste ma simt descumpanita si obosita de subiect. Toata tarasenia imi pare tinuta in viata la aparate de respirat, in asteptarea zilei de 24 ianuarie cand am inteles ca se anunta lansarea unei bombe atomice peste Piata Universitatii sau poate vor ateriza extraterestrii cine stie. Nu sunt un sustinator al mitingurilor din Romania insa oamenii sunt furiosi si satui de dificultati si asta pot intelege mult prea bine. Multimea vibreaza a draci si simti ca emana un val de scarba. Imaginati-va o clipa ce inseamna ca aceasta energie se va risipi in sute de apartamente din oras cand oamenii vor merge o ultima data acasa si se va incheia subiectul (vorba vine, subiectul va ramane deschis, poate doar protestele se vor incheia). Un lucru e bun insa: tot ce se intampla ma face sa ma gandesc.

Un prim lucru la care m-am gandit a fost ca uite ce chestie, inteleg frustarile si inteleg mecanismele care au declansat situatia, dar ma gasesc in pozitia in care nu pot adera cu nimic la treaba asta fara sa calc cumva tot eu peste mine. Nu-s sclifosita insa nu ma reprezinta nimic din ce s-a intamplat in ultimele 10 zile. Multimea e o masinarie care te absoarbe si anihileaza, nu ma atrage nimic la asta. E o pozitie destul de ingrata in final, sa nu te regasesti in nimic si sa stai alaturi de oameni a caror probleme le intelegi oarecum in abstract pentru ca de fapt tu nu le ai.

Ceea ce ma conduce la o a doua chestie. Ieri la Universitate multimea era impartita. La TNB era o masa de oameni care vibra energie, scanda, tipa, dansa cu pancarte in fata camerei, o multime de oameni puternic conectata la propria furie. Se scanda in unison si zgandariti suficient, iesea poate cu bataie. Geci si paltoane vechi, unele curatele altele murdarele, caciuli din blana de miel. Varsta medie trebuie sa fi fost peste 40 de ani, desi am zarit si unii mai tineri. Pe partea cealalta la Arhitectura erau grupulete de simpatizanti, suparati din principiu, cu hobbiuri, pasiuni si joburi in diverse sectoare (ba nu, cariere in diverse sectoare) care fumau tigari, glumeau intre ei si se uitau cu fascinatie si un pic de intimidare la partea opusa a strazii. Oameni tineri, intre 20 si 30 de ani care au reusit sa-si astearna un drum in fata, cu miza si confortul economic si social pe care le implica un nivel de trai daca nu bunicel macar placut. Se simtea asadar o diferenta enorma intre cele doua grupuri, nici macar aerul nu era acelasi. Aceste doua multimii n-o sa conclucreze niciodata. Mai mult, primii pot sa ne bata mar. La nivelul multimii, TNB-ul era barbatul iar Arhitectura era femeia, prinsi intr-o relatie de dominare. Nu sunt peiorativa cu termenul de femeie, doar ca simteam ca nu e the real thing. Am sperat ca odata ajunsa la nivelul strazii toate criticile mele se vor dilua, va creste ceva in mine care va ajuta lucrurile sa mearga inainte. N-a fost asa. Am fost pusa fata in fata cu propria mea neputinta, neputinta de ma infuria cum trebuie si de a sprijini o grupa de oameni infinit mai defavorizata decat mine. Oamenii aia din fata la TNB n-au baza in noi, pentru ca nu stim sa ne pese, sa ne apropiem de ei. Noi le parazitam lor nefericirea cu interese proprii cum ar fi legalizarea marijuanei, promovarea partidelor, ONGurilor sau a ‘site-urilor de cultura’.

Deci ce ne facem in situatia asta, cand fiecare incearca sa prinda cu-o mana de coca de cozonac si-o trage in directia lui? Iar oameni ca mine care folosesc descumpanirea ca pretext pentru frica si intimidare stau pe margine si scriu texte. Nu putem iubi multimea de la TNB in abstract, cum nici un copil nu-l poti iubi in abstract. Simte imediat. Trebuie sa iubim concret. Iar daca nu suntem capabili de asta, mai bine stam deoparte si lasam protestele sa fie sustinute de cei care pot.

Advertisements