Ce-ar fi daca ai trai imaginandu-ti ca sufletul tau e o sfera? Stratul exterior e compus din micile tale caracteristici – esti punctual, glumet, istet, spontan si alte asemenea. Sub acest strat mai e unul, din care deriva lucrurile care se observa ceva mai greu si in timp – esti rabdator, intelegator cu altii, sufletist si adunat. Mai adanc, in al treilea strat locuiesc increderea ta in tine, dorinta de a fi acceptat, de a fi tinut in brate si de a oferi dragoste. Ne mai apropiem de centrul sferei cu un strat si gasim lucruri impamantenite pe care deja nu le mai poti controla prea bine – poate traume, poate o copilarie fericita, poate resentimente fata de o persoana anume. N-o sa ma dau desteapta spunand ca stiu ce e mai adanc de atat – habar n-am. Dar cred ca mai sunt multe, multe straturi. Iar in centrul sferei… e un miez pe care crezi ca-l cunosti, sau pe care nici nu te intereseaza sa-l cunosti, sau poate ti-e teama, sau poate l-ai vazut si traiesti in soc si neacceptare. In Povestea fara sfarsit e “simplu”, pentru ca exista o oglinda care iti arata strafundul sufletului tau. Atreyu il vede pe Bastian citind intr-un pod, il vede in fiecare detaliu de la patura cu care se invelise pana la animalele impaiate de pe rafturile din jurul sau. Si daca vrea sa isi continue calatoria, trebuie doar sa foloseasca oglinda ca pe o usa si sa paseasca prin sine. Inca cred ca Povestea fara Starsit e printre cele mai bune carti pe care le-am citit vreodata, tocmai pentru ca intrevede foarte frumos modul in care se intrepatrund toate lucrurile din viata si subconstientul nostru. E o carte angajanta, placuta si aventuroasa, usor de citit si usor de retinut, la care revin mereu cu placere.

Si e totusi posibil sa ai cate un soc major cateodata. Sa crezi ca animalul din strafunduri e o diformitate, un caracatitocrocobaur scarbos, fara ochi, cu mutatii radioactive la degetele mainilor si picioare uscate. Si-l urasti din toata inima, il dispretuiesti, te sperie ca e acolo si te gandeti cum naiba pacalesti tu atatia oameni zilnic facandu-i sa creada ca esti altceva decat o astfel de creatura? Sufletul devine mic, devii hiperemotiv dar incapabil de a produce lacrimi, astepti sa treaca zilele si te omori cu munca sau tigari sau chefuri sau ce ti-e mai la indemana. E naspa sa fii hopeless si e naspa sa-ti placa de tine doar la suprafata. Intr-o seara la un fum esti insa fata in fata cu camera aia intunecata unde saladuieste caracatitocrocobaurul si te simti parca mai mic decat de obicei. Intorci capul, pentru ca nu vrei sa privesti intr-acolo, aia e zona interzisa a mintii, pericol mare. Nivel de meltdown. Dai sa pleci, nu e nimic nou de vazut acolo, nu e frumos ce se intampla, pleaca repede! Dar nu. Esti luat frumos de umeri si intors cu fata spre intuneric. Nu te forteaza nimeni, dar esti tinut ferm pe pozitie. Inchizi ochii strans in timp ce esti impins de umeri. Bratele de pe umerii tai iti dau forta si inaintezi, nu vezi nimic si nici nu vrei sa vezi, apoi dintr-o data iti dai seama ca ai trecut pragul si ca pasesti in cea mai pasnica zona a inimii tale si-ti dai seama ca auzi valurile marii. Deschizi ochii si in locul creaturii vezi o plaja insorita si marea albastra. Un vant usor creaza valuri si-ti racoreste narile, aproape simti mirosul sarii si a nisipului. Iar la picioarele tale te vezi pe tine, mica, preocupata sa te joci cu lopatica in nisip. Construiesti o movilita care in capul tau mic e castel cu fanioane si creneluri si turete si tot ce are un castel, si esti atat de mica si atat de increzatoare ca nici nu-ti pasa ca e doar o movilita pentru ca pentru tine e castel. Nu te deranjeaza nimeni, pentru ca nu e nimeni in jur, tu esti o forma incolora, inodora si insipida iar singurele lucruri care exista sunt fetita, plaja, soarele, valurile si movilita de castel care continua sa creasca si din clipa aia tu si fetita sunteti un singur tot, ganditi la fel, asa ca vezi castelul perfect cu turete si creneluri si fanioane si tot. Te suprapui perfect cu tine. E atat de calm si bine si in siguranta aici incat nici nu te mai obosesti sa razi de tine ce prost ai fost, cum ai putut vreodata sa crezi altceva, ce-i aia caracatitocrocobaur?!… Nu ezista asa ceva mai, da-i nostim cumva ca ti-ai imaginat asta. Esti nostim si prostuc, cine ti-a bagat asa ceva in cap copil mic? Revii in camera ta pentru a deveni cine trebuie sa fii, un vehicul pentru fetita de pe plaja si un soldat al iubirii.

Advertisements