In seara asta Oana a zis o chestie pe care o aveam si  eu in cap de multa vreme, dar nu mi-o lamurisem inca si de aia nu vorbisem despre ea. Zicea ca e o gramada de lume (majoritar pustoaice) care stie acuma de van der graaf si de king crimson etc tec cte etc si ca e naspa, pentru ca au intrat in mainstream-ul muzicii underground si ca o ard ele ca si cum vai ce futere nie nie nie cand de fapt inteleg o laie, e doar cool si le place aerul obscur.

Eu am intrat in contact cu trupele astea si cu multe altele intr-un context poate elitist, poate cu un aer usor intiatic si pretentios, insa firesc. De-a lungul anilor am ajuns sa ma atasez profund de ele si sa le asociez cu faze faine, cu glume in grup, cu prietenii mei si cu o anumita atmosfera intre mine si fratii mei. Mi-a venit foarte greu pana sa ma decid sa ascult si altceva, dar intr-un final am facut-o si ma bucur pentru ca sunt multe trupe smechere in lume si merita sa le cunosti. Tot ce-a trebuit sa fac a fost ca intr-o zi sa imi fac curaj si sa dau delete la tot hardul meu, dupa aia a fost o simpla chestiune de youtube, linkuri si torrente. Deci mi-a fost greu sa am un open relationship cu muzica asta. Asa ca inteleg perfect ce zice Oana si sentimentul din care curg vorbele ei. Inteleg ca sunt niste chestii care-ti sunt atat de apropiate incat iti vine greu sa vezi ca sunt abordate cu atata usurinta de catre altii. La chestiile astea noi am ajuns, le-am adunat album cu album si le-am descoperit piesa cu piesa. Intr-un oras ca Iasiul, ne adunam in grupuri pe baza de gusturi, de deschidere si de umor. Manifest acelasi sentiment de posesiune asupra muzicii, pentru ca ma reprezinta si simt ca apar si o parte din mine.

Weekendul trecut am fost la Summer Well. Foarte frumoasa atmosfera, o pajiste mare cu scena in fata noastra, omuleti pe paturi cu o bere in mana, lumea radea, se pupa, se faceau poze. Lume colorata, deghizata in fel si chip, fete frumoase imbracate senzational una si una. Ca la Sziget, ca in afara, ma gandeam. Recunosc – privind masa de oameni venita la concerte, ma napadea un sentiment de bine si iubire, parat concomitent de unul de izolare si detasare. Ce-s cu oamenii astia aici? De unde cred eu ca stiu ceva despre ei, si despre cat sunt de faini de fapt? Am vreo garantie? Ce, ca poarta ii frumoase si margele? Sau ca par chill cand asculta X piesa? De unde scot eu ca stiu orice despre amestecatura asta de oameni, cand in final nu stiu decat cine sunt eu si nici asta nu mi-a fost simplu sa aflu. Stiu despre ei doar atat: ca sunt imbracati intr-un fel, ca rad si par veseli (semn bun), ca se simt bine (iar semn bun) si ca le place una din trupele din lineup, atata timp cat sunt in final aici, la mama naibii si 30 de km de oras. Altceva habar n-am iar golurile pot fi umplute doar cu presupuneri – rauvoitoare sau nu.

Doua zile de festival am privit in jur de pe paturica si m-am perpelit sa-mi dau seama daca de fapt ii pot accepta pe oamenii astia in jurul meu. Daca ma leaga ceva real de ei. Daca ii pot iubi sau doar sa ii suspectez ca pozeaza. Bai si nu-mi dau seama nici acum. Ma incearca aceleasi sentimente contradictorii cand ii vad pe strada, pe terase sau la concerte. E ceva in mine care ma impiedica sa cred ca o masa atat de mare de oameni poate simti prea multe sau prea complexe. In capul meu iau totalul sentimentelor si-l reduc la un numitor comun masei de oameni din fata mea si-mi rezulta un mic sfert din tot ce simt eu ca merita simtit asa ca ma sustrag impartelii si zic ca da, eu sunt aparte, diferita si complexa dom’le.

Nu stiu daca e vorba de precautie inascuta sau o simpla teama de a nu fi banala. Nu-mi dau seama. Ca de obicei, nu ma grabesc sa zic clar nimic pana nu termin sirul de nuantari din capul meu.

Deci inteleg cand mi se spun chestiile astea, si eu simt ca toate obscuritatile pe care le ascultam ma reprezinta si ca trebuie sa le protejam cumva, de ceva, desi poate e cretin sa spui ca Hendrix devine mai putin bun daca-i ascultat de o pereche de urechi mai putin luminate decat ale tale si ale prietenilor tai dar in fine. Mi-e totodata teama sa nu nedreptatesc vreo minte treaza pitita undeva in masa aia de oameni care ma sperie, naiba stie, poate e bine ca se asculta muzica buna indiferent de motivatie si poate ca in timp si oamenii sa vor ridica la nivelul gusturilor lor pretinse/ declarate.

Daca aleg prima varianta inseamna sa ma impac cu faptul ca lucrurile care mie mi se par de calitate se vor banaliza (dar lumea se va “destepta”), daca o aleg pe cea de-a doua inseamna sa admit ca traim in mijlocul aspiratiilor marunte ale unor wannabes (dar eu sunt diferita si asta ma protejeaza). Nici una nu-mi place, ma mai gandesc.

Advertisements