“Aproape era sa ma duc” imi marturisi ea.
“Unde?” am intrebat-o.
“Nu stiu”, raspunse ea clatinand din cap. “Vantu-i de vina. Batea si iar batea, batea de mi-a zburat totul din cap – si tu, si Grampus, si toti ceilalti, toti cei de acasa, toata lumea de la scoala si toate lucrurile pe care le-am stiut sau de care mi-a pasat vreodata. A zburat totul si n-au mai ramas decat vantul si senzatia ca sunt vie. Iar aceste doua lucruri deveneau unul singur si erau gata sa zboare si ele. Si daca lasam sa se intample asta, nimic n-o mai putea opri. As fi traversat muntii si as fi zburat peste ocean, ajungand poate drept intr-una din gaurile alea negre dintre stelele la care ne uitam noi aseara”, urma ea infiorandu-se. “Crezi ca as fi murit? Sau as fi intrat intr-o stare cataleptica, asa ca lumea ar fi crezut ca am murit si m-as fi trezit ingropata intr-un sicriu.”
Se intorcea din nou la Edgar Allan Poe. A doua zi mi-a aratat o poezioara deplorabila, in care spaimele noptii si extazele diminetii se redusesera la obisnuitele rime de genul varat-posomorat. Ce distanta ca de la cer si pamant intre impresie si expresie! Ironia soartei face ca avem sentimente shakespeariene si (daca nu avem sansa de unu la un miliard de a fi, intamplator, chiar Shakespeare) sa discutam despre ele ca niste vanzatori de automobile, ca niste adolescenti sau ca niste profesori de colegiu. Practicam o alchimie pe dos – atingem aurul si-l transformam in plumb; atingem versurile pure ale experientei si acestea se transforma in echivalentele verbale ale aiurelii si bazaconiei.

Advertisements