Post-ul asta il aveam in cap de multa vreme. Insa de-abia in dimineata asta, dupa ce am citit articolul Mirunei, m-am decis sa-l desfasor pe hartie. Eu vreau sa va povestesc despre viata aici din perspectiva unui om plecat pur si simplu ca sa scape, angajata pe un job modest si ducand o viata nefacuta pentru alcatuirea ei emotionala, sufleteasca, intelectuala, puncte puncte.

Hai sa va zic. Lucrez la Mall, in Massimo Dutti. In fiecare zi interactionez in medie cu 100 de persoane, exceptand echipa noastra alcatuita din 5 fete si 1 baiat. Cu toti 6 ma inteleg bine, suntem uniti si ne sprijinim. Restul de +/- 100 imi dau insa fiori. Femeile sunt fie foarte frumoase fie banale in draci. Majoritatea aranjate impecabil, cu outfit gandit de acasa si par ondulat, spumuit cu de toate. Plictisite pana la cer si-napoi. Casnice sau care-o mai fi echivalentul contemporan-elegant pt termenul asta. N-au chef sa cumpere, insa se plimba si se uita, pe riscul lor si nervii tai. N-aud sau n-asculta ce le spui, pt ca tu esti un sclav, o voce venita de departe care le rupe monotonia. Nici una nu stie ce marime poarta gagiul/amantul/tatal, iar cand le intrebi ce constitutie are, nici una nu vrea sa treaca de XL. In fine, astea sunt banalitati. Bani, bani multi, totdeauna de pe card. Barbatii sunt demni, grasi si flirteaza mult. Isi belesc ochii fara jena, doar de asta suntem acolo. Te intreaba un milion de chestii, invariabil de unde esti (Rusia? Bulgaria? Polonia?). Toti asteapta atentie si grija, indrumari si un ragaz din partea ta ca sa nu se mai simta singuri. Iar banalitati, care nici pe mine nu ma intereseaza si nici nu stiu exact de ce am ajuns sa le mai si scriu. Poate simteam pur si simplu nevoia sa le spun.

Va zic despre ei pt ca pe ei ii cunosc, cu ei interactionez din plin 9+ ore pe zi, 6 zile pe saptamana. Asta e cocalarul de Cipru – toate tarile il au, sunt convinsa. Sunt convinsa insa ca exista si ciprioti misto, toti pomii au roade bune si rele. Cea mai utila limba aici este rusa. Daca stii rusa esti ca si angajat, pe bani multi chiar. Daca cumva mai esti si alcatuit in asa fel incat sa nu ai nici un fel de individualitate sau personalitate sau de ce nu decenta, poti sa-ti deschizi contul in banca pt vila si masina de pe-acuma, esti aranjat. Daca mai stii si greaca, Cosmosul devine limita ta.

Revenind la firul gandului meu initial, adica ce-a scris Miruna si ce gandeam eu. Nu se merita sa pleci din tara daca nu stii foarte clar ce vrei. Unde pleci, cum e tara, care e pozitia lor fata de romani (au avut grija altii inaintea ta sa pregateasca terenul astfel incat sa dai cu capul de 10 praguri in plus decat da un britanic sa zicem). Daca sunt joburi, si unde si cum. Cum sunt chiriile. Ce optiuni ai pt timpul tau liber. Daca sunt parcuri. Daca oamenii sunt relaxati si corecti. Care e gradul lor de civilizare. Ce proiecte sociale au. Cine vine in concert acolo, si cat de des. Etcetera.

E o tampenie sa pleci undeva doar ca sa scapi de Romania. Pentru ca ajungi acolo, te pui pe treaba si ramai inmarmurit de ce vezi. Eu cel putin am fost obisnuita dintotdeauna sa ma implic in tot ce-mi place. Sa trag la ceva, daca ceva-ul ala mi se pare ca merita si ca duce la un altceva superior, mai bun. N-am facut de toate, insa am facut ce mi-a placut, chiar daca utilitatea imediata era invizibila. Am fost haotica, dar un fir rosu tot am avut dintotdeauna. Ei si ajunsa aici, ca si imigrant, am descoperit ca n-am in ce sa ma implic si n-am pentru ce sa lupt. Nimica nu m-a ros mai tare decat asta. In fiecare zi imi fac particica mea – nimeni nu traieste mai bine ca mi-o fac, nu ma apropie cu nici un milimetru de ceva mai bun, nu-mi da satisfactie si nu ma face sa ma simt utila. Castig niste bani si traiesc cu ei. Vreau tigari, imi iau tigari. Vreau o placinta intr-o zi ca mi-e pofta, o cumpar. Viata devine astfel absolut confortabila. Ce cuvant potrivit, confortabila. Deci depinde pe care treapta a piramidei vrei sa te situezi. Pe la varf, plecand asa pur si simplu ca sa pleci, n-ajungi prea usor.

Iar revin. In contextul asta, cred sincer ca e mai bine acasa. Nu doar pentru ca mi-e dor (stiu ca distanta m-a ajutat cu drag sa idealizez multe), ci pentru ca daca e de plecat, trebuie musai sa pleci pe ceva care sa fie fain. Care sa te ajute realmente. Fie ce-o fi – ca decizi sa lucrezi la Parlamentul European, ca sa fii marinar si sa calatoresti, ca lasi toata averea masa casa familie si pleci sa ajuti sinistratii din Africa, ca mergi in Egipt sa scrii despre ce-i acolo, in fine, ce vrei tu. Indiferent de ce faci, trebuie sa fie ceva care sa iti asigure integritatea. Sa nu simti ca te-ai aruncat singur acolo, si ca ai schimbat o captivitate pe alta. Dai foamea pe dezorientare, prost targ. Eu stiu ca acasa nu e de ramas. Pentru ca e greu, si tragi ca vaca si habar n-ai daca o sa te duca undeva, pentru ca progresele sunt intotdeauna palide si de ce nu, pentru ca vrei si tu o gradina langa casa si un parc fara caini ca sa bati o minge sambata. Ca sa poti iesi la bere din cand in cand fara sa spargi bugetul de chirie pe luna aia dupa care iar te uiti la stele o luna intreaga pana la urmatorul salariu de doi lei cincizeci. Insa e de stat un pic, pana construiesti ceva, si pana iti pregatesti terenul ca sa poti pleca pe ceva bun, pe ceva care sa te tina acolo, sau sa te trimita in alta parte si mai misto. Dar nu de dragul plecarii. E ca si cum ai fugi dintr-o casa care arde intr-una care se pregateste sa fie demolata. Nu bre, beleste ochii, nu vezi? Gandeste!

In Cipru am fumat mai mult decat am mancat, pentru ca nu stiam ce sa fac cu mainile mele. De-abia astept sa ating ceva care sa merite atins, sa strang o mana sau sa ofer ceva.

Nimic nu ma face insa mai fericita aici decat portocalii. Chiar si in cel mai mic dintre ei, gasesti 50 de fructe coapte, splendide si aprinse de soare. E pliculetul meu instant de pace si calm. Cand ii vad, nu simt decat impacare cu mine si cu lumea, pentru ca stiu ca exista undeva ceva atat de frumos. Apoi urmatorul meu gand e ca n-o sa-i mai vad, cand ma intorc acasa. Poate ma emotionez si eu prea usor, cine stie, n-o sa va zic ca o punga lasata in bataia vantului e cel mai frumos lucru din lume, insa portocalii chiar merita vazuti. Si maslinii prafuiti, si dealurile arse de soare, si muntii in departare, care te cheama.

Nu stiu cum o sa fie acasa, si eu ma tot intreb. Voi fi dezamagita? Da. Voi fi fericita? Da. Voi fi impacata? Da. Voi regreta? Nu. Conteaza spre ce te indrepti, altfel eziti si ezitarea te duce in gropi urate si noroioase. Ce stiu e insa ca de-abia astept sa vad Bucurestiul din zbor, ca e un oras plin cu oameni la care tin si la care ma gandesc cu drag, si ca o sa ma incarc instantaneu cu tot ce e bun si rau de-acolo de cum o sa pun piciorul jos din avion. Exact cum a zis Miruna.

Advertisements