Sa ne imaginam ca numarul nostru de telefon este 21.00.74. Sa ne imaginam ca ne cheama Martha Botezatu, avem 6-7 anisori, suntem singurica acasa, fara televizor, papusile roase de atata joaca si pupat intre ele, prieteni imaginari inexistenti. Pfff…. papam un biscuite, privim pe geam la masini, traversam casa dintr-un capat in altul, doar-doar om gasi ceva nou de explorat. Nimic nu se intampla. Intr-o dunga, ridicam receptorul. Mintea goala, evident ca n-am avea pe cine sa sunam. Apoi, scurt, formam: 21.00.74. Incredibil, dar suna!

Trrrrrrrr! Trrrrrr!
(o doamna) – Alo?
(eu) – Buna ziua, familia… Botezatu?
– Da, buna ziua.
(stupoare maxima! Daca noi suntem familia Botezatu, si noi avem numarul 21.00.74, inseamna ca vorbesc cu… mama? Pai nu e acasa! Si daca e acasa, cum a raspuns la telefon, ca EU vorbesc la telefon? Oare mama mai are o casa undeva? Si sta acolo cand nu e aici? Si are acelasi numar? Da’ nu seamana cu vocea ei. Si s-ar fi bucurat sa ma auda. Sau poate nu e mama, e o lume paralela, iar eu am ajuns la ea prin propriul meu nr de telefon. Ce simplu!)
– …
– Ce doriti?
– Pai… cu Martha va rog!…
– Cu cineee?
– Cu… Martha…
– Nu exista. Ati gresit numarul.
Clang! Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Tonul.

Concluzie posibila:
Exista o alta familie Botezatu, cu o mama care are o voce diferita, insa care nu au Martha.

Ramificatii:
1. suntem in acelasi moment din timp, insa eu nu m-am nascut niciodata
2. suntem inapoi in timp, iar eu nu m-am nascut inca
Ambele oribile!

Partea buna: dintre toate lumile posibile (ar putea fi astea doua sau un catralion-bilion-miliardon de lumi), traiesc chiar in cea in care m-am nascut, si deci exist, si deci mama poate sa zica la telefon “E la joaca, o chem imediat”. Probabil oricum e cea mai buna dintre lumi. As dori sa ii multumesc lui Leibniz pentru sustinere.

Advertisements