Aseara iar am dormit tun. neintoarsa. bine. agitat. in suturi. cosmareste. Ei, recunosc, cosmaruri nu au fost aseara, in schimb m-a trezit sunetul ploii pe acoperisul de tabla, placut si reconfortant cand esti lucid, usor panicant si sinistru cand esti zabauca de somn intr-o camera intunecoasa. Ji zinguriga be deazubra. Enfin…

Am inceput sa vorbim despre delfini si balene si ai reusit sa bagi panica in mine cumva, pentru ca in timp ce vorbeai despre ele cum s-au intors in mediul acvatic acum milioane de ani, le-am vazut cum inoata, mari, cantand in adanc o melodie pe care doar ele si aparatura tehnica o aud. Si mi s-a facut frica si m-am facut mica ca o mata.

Mi-amintesc cand eram mica, maica-mea, profa de biologie, avea un atlas zoologic in care stateam cu nasul ore in sir. Imi placea la nebunie sa ma uit la animalutele alea. Faptul ca tineam un atlas in mana imi confirma ca sunt reale, EXISTA, iar notiunea de “atlas” imi sugera atat de oficial, atat de stiintifico-exact ca fiintele alea au fost catalogate incat mi-a fost foarte greu mai tarziu sa inteleg notiunea de “conflict stiintific”. Pentru mine, atlasul le rezolvase pe toate. Daca acolo scria ca omul a evoluat din maimuta, pai ASA E, ce va tot cacati pe voi?! Mda… Stiu… 🙂 In acelasi timp, nu era nici o creaturica in atlasul ala care sa aiba o fotografie, toate erau desenate. La nivelul ala, avand in vedere ca multe din ele erau puternic colorate sau deosebit de ciudate, cred ca le percepeam totusi ca inventii, ca visul frumos si nebun al unui artist biolog. Pe de o parte, era cea mai frumoasa carte de povesti cu balauri, pe cealalta parte, era atestata stiintific. Genul de contradictie care pe mine m-a urmarit toata viata.

Si din tot atlasul ala, cea mai fascinanta sectie mi se parea cea cu lumea subacvatica. Pagini si pagini de pesti si corali, unii mai ciudati si frumosi ca altii. Imi placea teribil sa ma uit la fiecare, sa le retin culoarea, forma, sa-mi imaginez dimensiunile in functie de sufrageria unde stateam in fund pe canapea citind. Pestele luna, calcanul, stiuca, nisetrul si intreaga lui familie ciudata, toti erau imagini familiare pentru mine. Chiar daca citeam ca rechinii pot ajunge pana la 8 m lungime si chiar daca imi dadeam seama ca asta e mai lung decat sufrageria mea, tot mi se pareau inofensivi, pentru ca in fata mea nu era decat o ilustratie de 5 cm. Si citeam eu ca au mai multe randuri de dinti samd, insa in carte erau cu gura inchisa, asa ca nu ma temeam.

Cu toate acestea, de-a lungul timpului s-a intamplat ceva ciudat. Ilustratiile au ramas cu mine, tin minte si acum paginile atlasului si locul exact unde pot gasi un peste sau altul. Partea ciudata e ca la un moment dat mi-am dat seama ca toti pestii din cartea mea inotau intr-o apa foarte inchisa la culoare, de-a dreptul sinistra. Pe atunci nu vedeam prea multe documentare la tv cu mari tropicale care sa ma faca sa imi calmez imaginatia. Insa apa aia a ramas cu mine, iar pestii au inceput sa prinda o aura amenintatoare. Am observat la pagina cu balene ca erau dispuse in imagine usurel mai distantat intre ele, ca si cum cel care le desenase a vrut sa sugereze ca sunt si ele mari si chiar daca e o poza, tot trebuie sa le dai spatiu sa inoate. Si atunci mi-am dat seama ca ele de fapt sunt al naibii de mari. Cred ca singura pagina unde apele aveau o nuanta ceva mai frumoasa era la delfinii de apa dulce, care inotau intr-un soi de verde galbui, ce-i drept ca si ala era cam namalos. Ai fi zis ca in toata apa aia tulbure, numai monstrii cu dinti sunt singura chestie reala, si ca pot aparea de oriunde, ca in jurul tau va fi un spatiu imens de apa in care tu nu poti inota insa ei se descurca minunat asa ca ce rost are sa incerci sa scapi, sa inoti in dreapta sau in stanga, cand esti pierdut inca de la inceput?

Nu am idee de ce au desenat pestii in asa un mediu intunecat. Adica, e adevarat ca lumina nu ajunge foarte adanc in apa, insa i-au facut sinistri. Noaptea, cand am cosmaruri cu marea, e mereu de culoarea apei din atlas, un bleumarin inchis si opac, prin care nu vezi nimic, dar in care stii ca pestii de 5 cm / 10 m ai imaginatiei mele inoata, cu dinti ascunsi in boturi inchise. Nu-i vad niciodata, insa stiu ca sunt acolo.

Da, stiu, acuma o sa-mi ziceti ca sunt eu copil ultra sensibil si ca nu am ce face sa ma gandesc asa. E drept si asta, nu zic  nu. Insa cred ca pe toti ne urmareste cate o frica din asta imbecila, izvorata din cate un nimic. Iar eu chiar am nevoie sa o dau la pace cu cosmarurile mele.

Advertisements