Inainte nu ma uitam cand imi luau sange asistentele la clinica sau spital, pentru ca eram, domnisoara crescuta in puf, hipersensibila. Acuma ma uit, si inca bine. Intorc capul doar la inceput cand baga acul, pentru ca daca stau sa pazesc cum arata ma stresez singura. In fine. Ideea e ca acum 2 ani, cand am decis sa ma uit bine, am ramas ultra socata de faptul ca sangele meu e… cum sa va zic… rosu! Ma asteptam la orice, insa sa am sange rosu, nu. Adica… chiar si eeeeeeu, tot sange rosu am? Adica eu chiar AM sange inauntrul meu? Adica… Martha Botezatu Intaia are sange banal, organe banale, ficat, rinichi, plamani si toate alea, FIX ca toata lumea? Evident, ce va povestesc eu acuma este o variatie pe tema “mie nu mi se va intampla niciodata” – dusa in directia “nu are cum sa mi se intample (boala) pentru ca sangele meu are culoarea cerului si in loc de globule albe si rosii eu am margarete si petale din dulceata de trandafiri”. Si numai ca era rosu, insa nesatula aia de asistenta mi-a luat 4 fiole. Le-a etichetat apoi a coborat niste scari cu ele in mana, probabil in drum spre laborator. Efectiv primul impuls a fost sa ma apar, mai precis sa apar sangele meu, ca si el este eu pana la urma, si a fost cat pe aci sa strig dupa ea sa nu coboare acolo ca mie mi-e frica de intuneric si nu vreau in laborator. Insa am tacut din gura, ca o tradatoare mica. Sangele meu a coborat acele trepte, a fost dus la analize si prin sacrificiul sau, restul de eu ne-am facut bine. Insa consider oricum ca I do have a point, sangele are si el inima si suflet, sperante si aspiratii, vise si deceptii. If you prick it, does it not bleed?…

Advertisements