muzeul scoicii

Ieri am decis sa imi indeplinesc o veche dorinta si sa vizitez o cladire care, din clipa in care am aflat cum se numeste, m-a atras ca un magnet: Muzeul “George Enescu”. M-am echipat frumos, am iesit in strada, am luat autobuzul spre Universitate. In trafic, oamenii ma ignorau nepasatori, in drum spre micile si marile lor trebsoare. Ii iert, zic in capul meu, n-au de unde sti incotro ma indrept, ce desfatari voi savura in mai putin de 30 minute, cand voi ajunge la casoiul pe pe Calea Victoriei. Zambesc, cineva imi face cu mana dintr-o ditamai masina. E Evelina, o salut si eu pe ea, trezindu-ma din visare. Ajung. 10.000 intrarea pt studenti. Jumatate din banii mei, he he heh, ce frumos, imi raman bani si pt o amintire. Din pacate, vederile expuse sunt urate, in culori lipsite de viata. Ata ete!
Si acum despre muzeu, tineti-va bine! Prima cladire a fost transformata in muzeu si a apartinut sotiei compozitorului, Maruca Cantacuzino. Uau! Trei camere bogat ornamentate, in care sunt expuse in cutii de sticla, precum diamantele, partituri si fotografii cu maestrul scoase la xerox sau taiate din reviste. Recunosc poza cu Dinu Lipatti cand era mic, o are si fratele meu in camera, frumos. Merg mai departe. Nu ma grabesc, sunt singura vizitatoare. Pe fundal se aude inveselitor Rapsodia Romana. Tot pe fundal insa mult mai limpede se aud ghizii muzeului cum tipa unii la altii, in antreu. “Da’ tu ce, ai avut grija? Ce te iei de mine, nesimtitule! E sarcina ta!” “Auzi cucoana, ia ai grija la cum vorbesti!” etc. S-a spulberat… Degeaba te imbraci frumos, pentru intalnirea cu dl. Enescu, degeaba ai mers pe jos, in soare, o parte din drum (ca sa intri intr-o stare de spirit adecvata), degeaba iti dai ultimii banuti ca sa intri intr-o casa fascinanta, degeaba esti singurul vizitaror, puteai la fel de bine sa nu vii. Ce, te credeai un fel de romantic sau ce? Nu, nu e nimic frumos aici, nu vezi, oamenii nici macar n-asculta muzica, nici macar nu vorbesc in soapta, nu se grabesc sa-ti ofere lamuriri (macar ca sa le treaca plictiseala). Te crezi pasare rara, vrei sa traiesti in frumos? Niet! Inapoi in lumea reala cu tine! Deja m-am mai intristat un pic. Ultima camera este cea mai bogata in ornamentatii. Pe tavanul aflat la mari inaltimi observ o gratie care tine in mana o vioara. Alaturi, o alta canta la harfa. Sunt inconjurate de nori si raze de soare. Marea muzica… Vitraliile au viorile ca tema centrala. Ornamentaliile includ motive florale, ingeri si amorasi. Cam incarcat, insa atmosfera e placuta. In centrul camerei troneaza un televizor cu diagonala mare si o statie de sonorizare. Speram sa pot vedea un filmulet, ceva insa probabil ca nu le dau drumul pentru studentii rataciti. Consuma curent, domnisoara! Ma pregatesc sa o iau spre casa. Nu uitati sa vizitati si casa memoriala. Cuuuum, mai este ceva? Da, in spatele cladirii este casa unde a locuit compozitorul. O casa draguta, mica si mare in acelasi timp. Am intrerupt ghida tocmai cand spala baia. Nu stiu de ce, am regretat ca am intrat. Sa vad casa lui Enescu, cu plicuri, hartii, calimari plasate “firesc” pe biroul lui e ca si cum as descuia casa vecinei. O casa normala de om care lucreaza, mananca, doarme, face baie si primeste musafiri in salon. Biroul lui era chiar micut si ma intreb daca acolo si-a compus lucrarile, in spatiul acela ingust si impregnat cu specificul miros al caselor batranesti. Ce ganduri bicisnice imi trec prin cap!
Asta a fost tot. Ies din cladire, traversez parculetul, privind inspre muzeul-mamut. I se potriveste numele, e si mare, si uitat. Pornesc spre casa. Din nou, oamenii trec pe langa mine neobservind nimic. Oare chiar nimic nu s-a schimbat?

P.S. Ieri a fost cu siguranta Ziua Scoicii: am vazut “Some like it hot”, unde Joe scoate o ditamai scoica plata dintr-un cosulet pentru a i-o arata lui Sugar. Intrarea de la muzeu are o imensa scoica de sticla deasupra. Iar inainte de culcare, cand mi-am baut ultima gurita de apa pe ziua in curs, am observat ca pe capacul sticlei mele era desenata tot o scoica. Ca sa vezi si sa nu crezi…

Advertisements