Cea mai utila concluzie a mea de pana acuma, in privinta multor chestii este ca timpul imi este cel mai bun prieten. Nu mi-este teama de trecerea lui, pentru ca mereu am avut numai beneficii din indepartarea tempoarala de anumite evenimente. Si acum, in timp ce scriu, nu fac decat sa astept sa treaca o saptamana, zece zile, doua saptamani, o luna, cat o fi nevoie ca sa ma linistesc din nou. Chiar nu stiu ce a avut primavara asta in ea! Am primit o veste grea si un pup pe frunte in acelasi timp. Si cum sa intelegi ceva din asa o situatie si sa mai ramai si normal in acelasi timp?… N-ai cum.
Dintr-o melodie in alta, ma racoresc usor-usor. Ploaia asta minunata e exact ce-mi trebuie ca sa devin mai inteleapta.
Ziceam de timp. Pe langa faptul ca e cea mai buna metoda de a ajunge la pace cu demonii mei, e si cea mai grea proba pentru principiile mele. Am depasit faza “niciodata n-o sa…” pentru ca am descoperit ca “ba da, o sa…”. Imediat aluneci la caldurica, fix unde nu trebe. Si ma intreb zilele astea “cum e posibil sa fiu mincinoasa, ticaloasa la inima si un suflet sensibil in acelasi timp?”. Insa evident ca o sa imi treaca, pentru ca ma iubesc prea mult pe mine insami ca sa gandesc negativ prea multa vreme la propria-mi adresa. Timpul din nou.
Imi vin in fire. Ce siurprais fain o sa ii fac Lucai deseara cand vine de la mare! Am cumparat bunatati, o sa periez pe Sophie ca sa fie frumusica, ne facem dragute si o asteptam. Timpul trece, timpul trece.

Advertisements