Miecuri. Marea zi. Totul este foarte simplu. Biletele cumparate de inca cu 2 saptamani inainte. Traseele pana la gara si apoi pana la aeroport perfect stabilite. Ba chiar imi ramane nitel timp sa ma plictisesc in aeroport. Dar nu. Nimic nu e simplu cum pare. Ora 4 fara 20. Impreuna cu Tea, Stefania si Leon ma urc in autobuz. Eram terci pe plan emotional… Radem noi, glumim, oarecum cu jumatate de gura, pentru ca de fapt suntem cu totii deprimati. Sunt chiar prima care pleaca, am avut nenorocul sa sparg grupul. Apoi, subit, autobuzul a luat-o in complet alta directie. Whaaaaaaat? Da, se pare ca in Dijon, orasul in care nu se intampla niciodata ceva glorios, s-a petrecut un accident. Intreg centrul orasului era blocat cu trafic, haos to-tal! Cu tot cu ocolul pe care l-am efectuat, am ajuns la gara cu 5 min dupa ce plecase trenul meu. Nu-i nimic, trenuri spre Paris sunt mereu, l-am luat pe urmatorul peste 40 min. Inca aveam timp, desi trebuia sa ma misc f. rapid odata ajunsa in Paris. Am stat pe peron si am vorbit, nu-mi venea de nici un fel sa ma despart de ei si ma mai si luau lacrimile usor-usor. Apoi Leon a plecat si am ramas doar cu fetele. Usile trenului s-au inchis si am apucat sa le vad pe fete executind cateva miscari de dans, fugind dupa tren si apoi that was it, intrasem in prezent.

O ora jumate am stat pe scaun prinvind in gol, recapitulind in cap ultimele 4 luni si ceva. Am avut foarte clar sentimentul ca toti cei 300 km pe care i-am parcurs pana la Paris erau tot parte din Dijon, si ca orasul se termina fix unde incepe Parisul. In fine… Am ajuns si acolo. Iau metroul spre RER, sa ma intalnesc cu Dan. Ii dau ce aveam sa ii dau, imi da ce avea sa imi dea, ma urc frumos in RER-ul spre aeroport. Am mers fix o statie, dupa care totul s-a oprit, difuzoarele au anuntat ca e statia finala si ca nu mai stiu ce. Din clipa aia, totul a devenit complet razna, in cel mai puternic sens al cuvintului. Zece mii de oamen confuzi au inceput sa se impinga, sa tipe, sa incerce sa se orienteze. Cu cele treijdemii de tone de bagaj in spate, am incercat s-mi dau seama ce optiuni am. Am avut noroc de Dan, din toate punctele de vedere. M-am intors la locul de intalnire cu el si am luat impreuna metroul spre Opera. De acolo am luat un autobuz care ducea la Charles De Gaulle. Din pacate asta mergea greeeeeeu si a avut si intarziere, astfel incat am ajuns la (doar) 10 min dupa inchiderea check-in-ului. Cand am vazut ghiseul gol, mi-am pierdut capul efectiv. M-am asezat jos, incapabila de nici un fel de reactie.Nu-mi venea sa cred, nu-mi venea sa cred, nu-mi vena sa cred, ca dupa atatea ore si atata efort pierdusem totusi zborul! Noroc de o borna internet. L-am contactat pe Iani, care i-a sunt pe ai mei, care au sunat pe un amic in oras sa stau la el. Si uite-asa dragii mei, acuma sunt in continuare aici, privesc pe geam si beau ceiuc. Tocmai am mancat un morman enorm de clatite cu jambon si branza. Mi-am luat deja bilet pe maine, la Blue Air de data asta. Asa ca maine va fi episodul doi din toata aventura asta… Sa speram ca o sa mearga bine. Ma simt ca un caine care nu e lasat sa moara. Daca as pleca mai repede as putea depasi mai repede faptul ca plec. A inteles cineva ceva?

Advertisements