O persoana din lista mea de messenger avea zilele astea un status de genul “vreau sa fiu copil din nou”.  Mai uite nu stiu de ce dar nu relationez cu asa ceva pt simplul motiv ca… nu simt ca m-am desprins de perioada copilariei. Astazi (o plictisitoare sambata care s-a tarait cu greu), desi eram cu gandul la total altceva (citeam despre pozitionare) mi-am dat seama de un lucru: sunt incremenita chiar in copilarie. Mi-au revenit in creier (nechemate de eul sau supra-eul meu) amintiri legate de mica Martha, o versiune cu genunchii juliti a marii Martha. Bun, pe fond sufletesc, emotional, intelectual  – evolutie si schimbari majore – blah, blah. Insa pe fondul tiparului de reactii, multe corespondente cu trecutul. Ma abtin de la plans exact in acelasi fel (tac subit din gura, privesc in gol, incepe sa-mi tremure buza, mi se inrosesc ochii, apoi ma chinuiesc astfel vreo 10 minute), evident nu-mi iese abtinutul si incep sa plang (numai ca acuma plang pe tacute, inainte eram ca o maimuta crizata); habar n-am sa mint (desi ma straduiesc deosebit de mult sa o fac cand se apropie zilele de nastere ale celor dragi); imi place sa ma prefac, sa construiesc, sa insufletesc sosete, chiloti cu chef de libertate, pixuri, acumulatoare de aparate foto si orice imi pica in manuta in momentul potrivit (anume cand neuronii Creatiei forfotesc si efervesceaza);  ma straduiesc cat pot sa creez si voci pt toate aceste personaje, insa recunosc ca am un repetoriu limitat 😦 ; nu imi place sa jignesc (desi scorpia din mine o face cam des); imi plac dulciurile la nebunie, nu ascund treaba asta si pic de placere cand cineva imi aduce “ceva bun”; nu in ultimul rand, sunt o alintata si jumatate (spre disperarea sau placerea secreta a lui Tudor, nu m-am decis inca). Mentionez ca ziua mea se compune 60% din absenta spirituala de la lumea din jurul meu (la scoala, in autobuz, impletind, manancand). Nu si cand sunt cu cineva, imi place sa acord atentie persoanei de langa mine. Cand sunt singura insa, blackout total. Sigur am uitat cate ceva dar lasa ca mai sunt zile in calendar. Concluzia mea personala este ca nu am mers impotriva pornirilor mele firesti de copil si ca totusi am evoluat de-a lungul acestui drum. Paradox? Deloc.  Sunt doua lumi care pot convietui. Nu imi pare rau ca nu mai sunt copil nu numai pentru ca intr-un fel inca sunt, ci si deoarece mi-au placut absolut toti anii pe care i-am trait pana in prezent. Nu m-am simtit nelalocul meu nici la 12 ani, nici la 14, nici la 17  si nici acum la 21 nu ma simt prea rau. Au fost si belele, nu zic nu, dar simt ca am dat masura capacitatilor mele in fiecare an. Nu pot regreta trecutul atata timp cat nu mi s-a demostrat ca viitorul e un bau-bau. Sper sa nu dau impresia de copchil naiv… Dar chiar mi-a facut placere sa trec prin fiecare varsta si am ajuns sa ma impac cu ceea ce consider ca ar fi fost micile mele drame (cu prietene sau iubiti). Asa ca enjoy it people, nu va agatati de trecut doar de dragul unei stari trecatoare.

“Living is easy with eyes closed, misunderstanding all you see
It’s getting hard to be someone, but it all works out”

(Strawberry Fields)

Post Scriptum: hai sa fac si o legenda la poza, pentru cei curiosi. Asadar, de la stanga la dreapta, puteti observa:

1. un elicopter (fara pilot momentan)

2. dedesubt pliculetul de ceai este Eroul care sta la soare pe un sezlong

3. alaturi vila lui cu un perete imens de sticla prin care se poate observa patul (cuverturi albastre). Hornul casei este galben, in ton cu firea vesela, solara a Eroului.

4. in dreapta, copacul albastru, decorat cu ghirlande fluturand zglobii in vanticelul placut de vara. Eroul a dat o petrecere in urma cu o saptamana si a fost mult prea obosit pentru a le da jos

Potential glorioase cariere de harhitecta, papusarita, scenografa si scriitoreasa duse pe apa sambetei….

Advertisements