Pentru ca tot se apropie sarbatorile am decis sa o vizitez pe matusa mea Sasha in Bucuresti. Este foarte batrana si foarte bolnava. Asta n-o impiedica sa ma innebuneasca de fiecare data cand merg la ea cu detalii despre nepotii ei (care apropos sunt perfecti in caz ca aveti dubii). Ma rog, asta e unul dintre motivele pt care aman constant vizita la ea. Al doilea motiov este faptul ca sta fix in partea opusa a orasului si-mi ia aproximativ o ora sa ajung la ea, pe o linie unde circula de obicei muncitori la uzine si fabrici. Eniuei, astazi am urcat in fuga in respectivul autobuz care ma trasborda inspre locuinta ei si intreb pe un domn oarecare “E 311 nu?”. “Dadon’soarae311cumsanu” vine raspunsul. OK, foarte bine, macar m-am urcat bine ca 311 vine greu si altfel trebuie sa astept in frig langa toti taximetristii din Piata Rosetti. Ma asez pe scaun, fir-ar sa fie, langa omul cu pricina. Nici n-apuc sa incalzesc bine locul cu paltonasul ca incepe: “Da’stitidomnisoaracanueumiros, miroasesticluta, miroasesticlutasastiti”. Mdah, ma uit la el, e OK, nu se simte nimic. Se cauta in pantaloni. Confuza, intorc capul. Naiba m-a pus! ma gandesc. Dar nu, omul nostru scoate la iveala chiar sticluta cu pricina, o destupa si mi-o intinde “Mirositi, esticluta, nusunteu, esticluta. Credeaticaedelamine, dareedelasticluta! Sisastiticasticlutaocautaminpantaloni, nualtceva, hahaha” Fantastic! Daca mi-a trebuit sa ma mut in Bucuresti, asa-mi trebuie, sa ma descurc acuma! Privesc fascinata pe geam. Omul nu exista, omul nu exista, omul nu exista! Blestemata de sticluta se apropie de fata mea. “Nu multumesc, chiar va cred pe cuvant!!!” zbier eu cat de politicos pe putinta. “Binedomnisoara, ebinecanuv-atisuparatsauceva…”

Advertisements